RECURS LA METODĂ // Cultul eroilor

Adrian Ciubotaru

Scriitorul și publicistul Vitalie Ciobanu povestea recent, într-o postare pe Facebook, o întâmplare pe cât de amuzantă, pe atât de tristă. De fapt, o discuție între doi tineri, pe care Vitalie Ciobanu a surprins-o în unul din parcurile capitalei. Iată dialogul: „– [Maia Sandu] este Ioana d’Arc a Basarabiei, zău. E foarte curajoasă, foarte hotărâtă. Dacă am trăi în Evul Mediu, aș fi vrut să fiu unul dintre căpitanii, unul dintre cavalerii ei, aș fi vrut să îngenunchez în fața ei, ca într-o frescă! – Eu m-aș mulțumi să-i fiu gardă de corp. Nu vreau nimic mai mult. Doar să fiu lângă ea și să o apăr…”. Dintr-odată, scriitorul simte nevoia de a interveni și de a le spune celor doi adolescenți că “exagerează” și că-și “fac iluzii”, dar renunță: “Apelul meu la «spirit critic», explică V. Ciobanu, nu costa nimic față de setea lor de devotament, față de dorința lor de sacrificiu de dragul unei femei care îi face pe atâția bărbați să roșească…”.

Bună istoria, exact comentariul! Întâmplarea mă duce însă cu gândul nu numai la idealismul tinerei generații (de neînvins chiar și în țara lui AIE-3), nutrit, pe de o parte, de vârstă – la 16 ani suntem cu toții lanceloți –, iar pe de alta, de nevoia, mai generală, “de speranță și de credință în marasmul care a invadat Moldova” (V. Ciobanu). Ci și la modul în care noi, moldovenii, continuăm să ne percepem relația cu puterea în general și cu reprezentanții acesteia în particular.

Dialogul reprodus mai sus și, îndeobște, campaniile de susținere a doamnei Sandu, la care am asistat în ultima vreme, în presă și pe rețelele de socializare, denotă gradul mare de dependență a cetățeanului nostru, inclusiv a cetățeanului instruit, cu capul așa-zis pe umeri, de personalitatea liderului politic. De o personalitate, deseori, inexistentă, fantomatică, proiecție a aspirațiilor și defulare a frustrărilor noastre. De un om, până la urmă, obișnuit, pe care simțim brusc nevoia să-l eroizăm, atribuindu-i, în anumite împrejurări, calități pe care acesta nu le are.

Pentru aceasta, e destul ca omul cu pricina să facă ceva ieșit din comun pentru Țara Moldovei. De exemplu, să spună lucrurilor pe nume, ceva ce știe toată lumea, dar cu gură de ministru. Fără să fie îndemnat de cineva, așa, de capul lui, dintr-o toană sau din cine știe ce supărare. Sau, ca în cazul doamnei Maia Sandu, dintr-un elementar bun-simț.
Astfel, pentru e deveni erou și salvator al națiunii în RM, e suficient să declari că țara ta e captiva unor oligarhi. Chiar dacă îți trebuie trei ani de fotoliu ministerial ca să ajungi la această iluminare. Totuși, pe fundalul celorlalți miniștri, lingușitori, lași și slugarnici, și în atmosfera, bănuiesc, tensionată care domnește în echipele noastre guvernamentale, revelația Maiei Sandu, fie și tardivă, are ponderea ei politică, divulgând un om cu caracter și statură morală. Dar nu mai mult de atât.

Pentru moldoveni însă, disperați peste măsură și captivi ei înșiși ai unei viziuni încă arhaice, mitologizante asupra lumii, instalarea camerelor de supraveghere la Bac (la care se și rezumă, grosso modo, reforma Maiei Sandu și care e, mai curând, o formă de luptă cu corupția și mai puțin o reformă a educației) și rostirea unor truisme pe FB sau la televizor au ajuns condiția minimă pentru a-l avansa pe omul cu inițiativa în grad de Prometeu. Lucru rău în sine, deoarece am avut și alți miniștri tehnocrați, cu intenții reformatoare, care au făcut tot atâtea sau poate chiar mai multe lucruri bune pentru țară, dar care au rămas, din varii motive, în umbră. Și e păcat, întrucât faptul că nu mai poți mitui un polițist pe stradă nu e mai puțin important decât imposibilitatea de a-l mitui pe profesor în timpul examenelor de absolvire.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)