RECURS LA METODĂ // CRIMEEA, IDIOȚII MORALI ȘI REALPOLITIKUL LUI PUTIN

Am un prieten la Bălți. În ciuda diferențelor etnice, sociale dintre noi, am găsit întotdeauna un limbaj comun. Ne-am regăsit întotdeauna pe terenul bunului-simț chiar și atunci când discutam politică, istorie sau geopolitică. Abordarea rațională a făcut mereu posibilă coabitarea unor opinii divergente. Interpretările puteau fi diferite, nu și faptele sau premisele. Nimeni dintre noi nu a negat, de exemplu, atrocitățile staliniste sau genocidul evreilor în România.

Dar iată că s-a produs invazia Crimeii și reacția prietenului meu a fost una surprinzătoare: fără a pune la îndoială obiectivele reale urmărite de Federația Rusă în Ucraina, acesta a tăgăduit premisele înseși ale conflictului. Cu o replică demnă de epoca în care trăim: “Totul este relativ în lumea asta. Lucrurile pot să stea așa cum le descrie Șenderovici, dar pot să stea și altminteri”. Iar ca argument – o imagine cu ambasadorul SUA împărțind merinde protestatarilor de pe Maidan. Sau poze cu gimnaziste din Kiev ținând în mâini pancarte de genul: “Vrem în NATO”.

Idiotismul moral

De unde această cecitate neașteptată, m-am întrebat? Cum o persoană atât de bine informată, un pedagog respectat, o fire echidistantă, a putut vedea în chiflele ambasadorului american cauzele revoluției ucrainene? Să fie la mijloc înclinația firească a intelighenției de a relativiza atunci când trebuie să fie categorică, de a denatura realitatea atunci când aceasta trebuie înfruntată și asumată?

Nu cred. Sursele idiotismului moral, care îi face pe mulți să judece lumea dincolo de bine și de rău, găsind o justificare pentru fiece act, rezidă într-o meteahnă a vremii. În prezent, culegem roadele unei ideologii postindustriale (postistorice, postmoderne) care a cultivat nu numai valorile consumului, dar și un fel de toleranță generalizată. Menită inițial să elimine discriminarea pe criterii de rasă, sex, cultură etc., această toleranță a ajuns să admită, cu timpul, dreptul la existență, în relațiile dintre popoare, al unor abordări considerate altădată drept criminale sau războinice.

Punând însă pe același taler ficțiunea și realitatea, ștergând hotarele dintre bine și rău pe motiv de clivaje culturale între state și civilizații și aplicând “rațiunea slabă” a postmodernității inclusiv la noțiuni precum dreptul internațional, ne pomenim, mai devreme sau mai târziu, cu o masă mare de oameni care știu să argumenteze anexarea Crimeii, chiar dacă sunt împotriva acesteia, nu văd nicio diferență între intervenția NATO în Kosovo și războiul ruso-georgian din 2008, pot califica, la nervi, drept “nazist” regimul politic american ș.a.m.d..

Ca și în cazul prietenului meu, este vorba de oameni care accesează zilnic internetul și se informează din varii surse, care nu sunt cetățeni ai Rusiei și care, în același timp, nu susțin cauza naționalismului velikorus și nici nu sunt plătiți să promoveze anumite valori sau regimuri. Singurul lor păcat este că sunt produsul timpului în care trăiesc. Dar tocmai existența acestei categorii de oameni, prea civilizați ca să admită realitatea sau, mai bine zis, convingerea unor lideri ca Putin că Occidentul, prin extensiune, este atins de idioțenie morală, a făcut posibil derapajul guvernanților de la Moscova spre o nouă politică imperială și totalitară.

Albrecht Dürer. Cavalerul, Moartea și Diavolul (1513), gravură în cupru

Albrecht Dürer. Cavalerul, Moartea și Diavolul (1513), gravură în cupru

Ce este mai anacronic: realpolitikul rusesc sau retorica pacifistă a Occidentului?

Criminală este nu atât aderența la bine sau la rău, cât indiferența față de ambele, sugera Dostoievski în Demonii, interpretând un pasaj din Apocalipsă. Raportul comisiei conduse de elvețianca Heidi Tagliavini asupra “evenimentelor” din Osetia de Sud din august 2008 a vădit refuzul europenilor de a recunoaște că Federația Rusă nu mai este condusă de un prieten de-al lui Schroeder sau Berlusconi și că această țară revine la practici diplomatice și militare moștenite de la defuncta URSS. Gravă a fost îndeosebi ignorarea sau subestimarea aspectului, ca să zic așa, deontologic, al chestiunii. Toate discuțiile și negocierile diplomatice s-au limitat la diminuarea (mai mult verbală) a efectului pe care l-a avut intervenția militară rusească asupra dreptului internațional și la calificarea cât mai “corectă” din punct de vedere politic a marșului triumfal din Țhinval până la Gori.

E adevărat că atunci când se discută chestiuni geopolitice, morala e secundară, dacă nu inexistentă. Există însă reguli ale jocului, adică ale comportamentului între statele civilizate, care sunt definite în tratatele și înțelegerile internaționale și dincolo de care nu se poate trece. Ceva poate fi încălcat, ceva poate fi modificat, mai mult sau mai puțin agresiv, printr-o cazuistică mai mult sau puțin acceptabilă, dar există și “hotare” care nu pot fi violate după bunul plac al cuiva. Deseori, aceste “hotare” sau limite, fixate în actele internaționale, coincid cu granițele dintre state.

În august 2008, Rusia a trecut însă de orice limită, la propriu și la figurat. A încălcat toate regulile jocului, scrise și nescrise. Și nu a fost alungată din gașca celor mari (G8, de pildă). Nu atât pentru faptul că a vrut să schimbe statutul Osetiei de Sud – au mai comis-o și alții (vezi precedentul cipriot și, în parte, cel kosovar)! – ci pentru că a sărit cu prea multă ușurință peste uzanțele consimțite în lumea din care pretindea că face parte. Nimeni nu se aștepta că UE sau SUA vor face dreptate georgienilor și îi vor forța pe ruși să se retragă din cele două autonomii georgiene, dar se impunea cel puțin îndepărtarea Rusiei din grupul de state și de interese în care aceasta s-a zbătut să pătrundă de atâta amar de vreme.

În loc de sancțiuni însă, Rusia a fost invitată la dialog, americanii au propus, împăciuitori, resetarea relațiilor, interdependența economică ruso-europeană a crescut și mai mult, iar raportul comisiei Tagliavini a închis definitiv subiectul georgian. Cum au interpretat președintele rus și susținătorii săi această atitudine? Drept un semn de slăbiciune, dar și ca semnal de acțiune.

Ca să înțelegem mai bine comportamentul cofondatorului cooperativei “Ozero”, trebuie să citim mai curând celebrul roman al lui Mario Puzo sau să privim ecranizarea lui Coppola. Contează mai puțin mobilurile lăuntrice ale deciziei de a anexa Crimeea (internetul abundă de interpretări: Maidanul i-a stricat lui Putin sărbătoarea de la Soci și a tras scaunul de sub proiectul unei Uniuni Euroasiatice, care nu are niciun rost fără Ucraina; teama că Maidanul se va extinde în Rusia; revizionismul alimentat mediatic care cere, o dată la câțiva ani, “un război victorios” împotriva vecinilor infideli etc.), cât modul în care se procedează. Rusia acționează agresiv, cu mult tupeu, mizând, corect, pe impotența morală a Occidentului, absorbit exclusiv de rata de creștere a PIB-ului. Țintele sunt imediate, spectrul prăbușirii viitoare a economiei în urma izolării politice nu-l interesează cu adevărat pe președintele Putin, căci după el – măcar potopul! Ceea ce Occidentul numește “realpolitik”, în cazul Kremlinului, nu are nicio treabă cu realpolitikul clasic. Decizia de a invada Crimeea este o improvizație, Putin nu a calculat consecințele și, foarte probabil, încă nu știe unde se va opri. Președintele rus, un jucător educat la școala de spioni și călit în baia de afaceri dure și dubioase ce caracterizează turbulenții ani 1990 din Rusia. Omul este deprins să “răspundă pentru vorbele sale” (отвечать за базар) și să trăiască după “principii” specifice (понятия), de aceea alungarea lui Ianukovici sau modul sfidător în care s-a purtat Saakașvili trebuia pedepsite. Restul e retorică, la care se pricep mai bine Lavrov și Ciurkin. Sau propagandă, la care se pricep Kiselev & Co.

În acest context, sancțiunile blânde din 17 martie, adoptate de europeni, americani și canadieni, discreditează Occidentul în ochii celor care așteaptă susținerea UE sau NATO și consolidează poziția Rusiei, atât în teritoriile secesioniste, cât și într-o țară ca Republica Moldova, unde invazia Crimeii ar putea fi percepută de populație ca un semnal de renunțare la proiectul european în favoarea Uniunii Vamale.

În loc de post-scriptum

Revenind la bunul meu prieten. Dacă totul este atât de relativ, prietenia noastră mai are vreun sens? Cred că aș putea găsi cu ușurință o justificare pentru orice gest, oricât de urât, căci totul are dreptul la existență, nu?

Adrian CIUBOTARU