Recurs la metodă // Binele și răul

Trăim în epoca relativismului etic. De ceva vreme nu mai știm să delimităm binele de rău. Trecerea acelorași fapte dintr-o categorie morală în alta a ajuns normă, valorile au devenit difuze, iar standardele – laxe. Apreciem veseli și destinși marile tragedii, crimele și idioțeniile monumentale, precum și păcatele cotidiene, din acea mulțime de perspective pe care le propune morala conjuncturală și istoricizată a zilelor noastre. Nu mai există un reper fix, universal și lipsit de ambiguități.

Morala evoluează odată cu omul, spunem noi, și, prin urmare, se schimbă – principiile de ieri nu mai sunt valabile azi. Decide totul unghiul din care privim la lucruri. Nu ne mai interesează faptele în sine, esența lor morală, căci ni se pare prea simplu să punem eticheta binelui și răului pe ființa umană care, nu-i așa, e atât de complexă încât e aproape inuman să afirmi că un om sau altul e virtuos sau e vicios, că faptele lui sunt sută la sută bune sau rele. Căci totul trebuie înțeles și explicat azi și, dacă e înțeles și explicat, poate fi, într-o oarecare măsură, justificat. Oameni suntem și a greși e omenește: credem cu sfințenie în acest postulat, probabil singurul adevăr absolut pe care ni-l mai îngăduim.

Astfel, Lenin și Mao sunt niște ucigași în masă, puțini neagă acest lucru, dar, pentru mulți, ei au fost și prizonierii unui vis, determinați să sacrifice lumea în care au trăit în numele unui ideal, în numele viitorului luminos. Îi putem condamna oare pentru aceasta, se și ne întreabă mințile luminate ale momentului? Teroriștii islamiști ucid oameni nevinovați, dar sunt ei oare în întregime culpabili pentru faptele lor? Nu poartă cumva o parte din vină și societatea în care au crescut? Tot așa cum de vină pentru excesele marilor cârmaci comuniști ar fi fost regimurile nedrepte și tiranice care le-au marcat copilăria?

Pentru ca tâmpenia să fie rotundă, tindem să relativizăm nu numai răul, ci și binele. Astfel, e la modă să pui la îndoială bună-credința, să forțezi semnul egalității între faptele reprobabile, dar accidentale, ale celor buni și ororile deliberate, programatice ale celor răi.

Confuzia morală servește, de asemenea, la dezinformare și manipulare. E firesc să te întrebi dacă Churchill trebuia neapărat să-i bombardeze pe civilii germani pentru a învinge hidra nazistă, dar nu e sănătos să-l compari pe nerodul de Trump cu maniacul de Hitler și, în același timp, să vezi în politica lui Putin doar o reacție normală la hegemonia Occidentului. Serviciile secrete americane pot da acum mult și bine vina pe ruși pentru manipularea alegerilor prezidențiale din 2016, dar adevărul este că o societate mai fermă sub aspect moral nu poate fi influențată sub nicio formă de minciunile și bârfele propagate pe Facebook. Mai mult, o societate echilibrată etic nu și-ar fi coborât atât de mult standardele, încât să aibă de ales între Clinton și Trump.

În RM, răul e la el acasă. E peste tot, începând cu executivul și legislativul și încheind cu comportamentul oamenilor din stradă. Că e un trend general, să nu mai înțelegi când priești și când dăunezi, că e o moștenire a regimului sovietic, cu “morala” lui de partid, că e expresia unui cod genetic sau cultural (corupția și hoția sunt atât de firești și comune aici, încât am ajuns să le considerăm mai curând obiceiuri naționale, decât trepte ale iadului), răul acționează la noi nestingherit și, de la un an la altul, e tot mai copleșitor.

Răul nu pune stăpânire pe tine atunci când cineva îți fură votul și te lipsește de alte drepturi și libertăți, ci atunci când aceste abuzuri te lasă indiferent. Sau când, din lașitate (ori simbrie), te amăgești pe tine însuţi, dar și pe ceilalți, că abuzurile sunt, de fapt, “răul necesar de azi” sau “binele inevitabil de mâine”.

Și cu cât mai mare e nepăsarea, cu atât mai mare e abuzul. Astfel, penalul Shor îi amenința deunăzi cu violența pe liderii mișcărilor de opoziție. Shor pe post de opricinik sau de Jirinovski local poate stârni zâmbetul hipsterilor cool și al intelectualilor rafinați, dar nu seriozitatea intențiilor sale e cea care trebuie să ne îngrijoreze aici. Îngrijorează entuziasmul cu care acesta e susținut în continuare de imperturbabilii săi pământeni. Sperie și incapacitatea sau refuzul acestora din urmă de a întrezări răul care rânjește sub masca binelui. Dar mai ales înfioară seninătatea cu care orheienii acceptă arginții lui Shor și, în același timp, merg regulat la biserică pentru a se închina lui Dumnezeu.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)