RECURS LA METODĂ //Aceleași străchini

La lucrările Forumului Economic Internațional de la Sankt Petersburg (24-26 mai a.c.) au participat circa 17000 de delegați din peste 143 de țări. Au fost semnate 550 de acorduri în valoare totală de 38,1 miliarde de dolari, după spusele oficialilor ruși.

Evenimentul s-a remarcat însă nu atât prin creșterea cifrelor de pe contracte, cât prin evoluția președintelui francez, Emmanuel Macron. Nici afacerea Skripal, nici atacurile cibernetice ale Rusiei, nici intensificarea luptelor în Donbas și nici rezultatele anchetei internaționale privind doborârea avionului malaysian în 2014, anunțate oficial în perioada desfășurării “Davosului rusesc”, nu l-au putut opri pe Macron să-și facă țara “great again” în fosta capitală a Romanovilor.

Delegația care l-a însoțit pe tânărul președinte francez a adus investiții de peste un miliard de euro în economia rusă, sfidând (cel puțin simbolic) politica de sancțiuni a UE. Liderul de la Palatul Elysée a inițiat, la rândul său, un dialog bilateral cu Putin în chestiuni majore precum războiul din Siria și acordul nuclear cu Iranul. Copleșindu-l cu complimente pe căpcăun, Macron a afirmat necesitatea cooperării Franței cu Rusia în probleme strategice.

Conferința de presă comună a celor doi președinți a arătat două lucruri: 1. Macron nu este Obama; 2. Putin rămâne Putin. Nu este un secret pentru nimeni că francezul a dorit să preia ștafeta lui Obama în politica externă. El luptă pentru respectarea și implementarea Acordului de la Paris privind schimbările climatice. El crede în dialog și paritate. Își asumă rolul de lider global atunci când alți conducători de state ezită. Abordează direct probleme dificile, aparent irezolvabile. E gata să-și calce pe jabou și să negocieze cu oricine orice compromis rezonabil. Dar el rămâne președintele unei țări mari doar în unele manuale de istorie (și acelea însă, editate în altă parte decât în Franța), fără potențialul militar, diplomatic și economic al SUA. Un potențial care funcționează de la sine, uneori, și care nu necesită întotdeauna intervenția unui anumit tip de lider ca să dea roade: o demonstrează progresele recente în relațiile cu Coreea de Nord, care s-au realizat, contrar așteptărilor, nu pe vremea “pacifistului” și “diplomatului” Obama, ci a “militaristului” și “capitalistului” Trump.

Mai mult, politica lui Macron, ca și a oricărui alt președinte francez sau european, e marcată într-o măsură mai mare de interesele actorilor economici decât cea a establishment-ului american care, nu de puține ori, poate să-și permită să treacă peste lăcomia corporațiilor de dragul unor principii. La nevoie, Washingtonul poate recurge la sancțiuni mult mai dure, inclusiv împotriva foștilor parteneri economici. Casa Albă se poate lua la harță cu China, UE, Rusia – e o marjă de risc pe care și-o asumă cu relativă ușurință. Relația de dependență între state și actorii economici fiind mult mai mare în UE, presiunea pe care o pune mediul de afaceri european pe guvernele locale poate modifica vectorul politicii externe. Businessul francez și german e categoric împotriva sancțiunilor antirusești; Italia s-a declarat, la nivel de stat, “prietenă” a Rusiei etc. În afară de aceasta, în cazul lui Macron, rusofilia clasei politice franceze jalonează implacabil orice inițiativă diplomatică vizând Rusia. E un stereotip cultural și, în cazul unor partide – ideologic, dar, ca orice stereotip, e mai puternic decât rațiunea și funcționează la fel chiar și atunci când este dezmințit de realitate.

Putin a demonstrat că e mai șiret și mai inteligent decât aproape toți liderii europeni cu care s-a confruntat sau cu care a colaborat până acum. Înțelegând perfect că în spatele deschiderii, fie și parțiale, a lui Macron, se află nu numai interese naționale, ci și vanități globale, Putin a speculat abil “oferta” franceză. Prețul “prieteniei” sale nu va fi însă, după cum speră Macron, cooperarea economică și, eventual, îndulcirea sau ocolirea elegantă a sancțiunilor prin investiții sporite în sectoarele pe care acestea nu le vizează. Atât timp cât crește prețul barilului, pentru Putin toate aceste măsuri sunt capital politic intern și încă un argument propagandistic pentru electorat. Adevăratul preț al colaborării va fi reducerea influenței americane în Europa și, eventual, trecerea acesteia sub “scutul de securitate” rusesc. Lucru pe care actualul țar rus l-a și enunțat, fără ocolișuri.

Să sperăm că Macron s-a întors în Capitala Luminilor ceva mai edificat în privința lui Putin. Să tragem o mare nădejde că va înțelege ceea ce, la timpul lor, au înțeles chiar și niște lideri defazați ca Hollande. Să credem din toată inima că nu va trebui să spunem cândva despre musiù Emmanuel că “s-a dus Macron de-acasă și a venit Dodon”.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)