Re-lecturând anul 2017

Unii teoreticieni ai lecturii cred că prima citire a unui text e un act temporal, de durată, descoperind semnele în lanţul lor cronologic, pe când re-lectura este mai curând un exerciţiu spaţial, o privire sincronică, o viziune de ansamblu asupra semnificaţiilor. Re-vizitând evenimentele anului recent consumat, semnele lui încep să obţină, aşadar, semnificaţii.

La 20 ianuarie 2017 este învestit în funcţie cel de al 45-lea președinte al SUA. Acesta va domina scena politică a anului, umbrindu-i pe ceilalţi actanţi, oferind surprize, şocând, tulburând nu doar ordinea şi liniştea, ci reasamblând înseşi regulile de joc. Renunţarea lui Donald Trump la political correctness, cu care ne-au obişnuit liderii occidentali, poate fi (şi) un semn al refuzului unui discurs ipocrit. Puţini lideri au reuşit să-i surprindă într-un răstimp atât de scurt pe oponenţi, dar şi pe simpatizanţi (o mare deziluzie au avut-o ruşii, care îşi doriseră aprig debarcarea democraţilor de la cârma SUA).

Trump s-a confruntat mai mult decât alţii cu liderul nord-coreean, cel care asistase în septembrie la o testare a unei bombe cu hidrogen, iar cu o lună mai devreme, într-o sfidătoare demonstraţie de forţă, lansa o rachetă deasupra Japoniei. Pe un poster-calendar de Crăciun, sintetizând evenimentele anului, Donald Trump ar domina peisajul apocaliptic-suprarealist, ca un personaj din Harri Poter (vă amintiţi de uriaşul Rubeus Hagrid?), omniprezent şi acaparator. Pe contrabalanţă, un Michiduţă bun de şotii, dar de o ferocitate înspăimântătoare: Kim Jong-un, lansând (din praştie, probabil), de undeva din colţul de jos al posterului (ca din Infern), rachete balistice deasupra Japoniei.

Alături, un alt înger decăzut, un personaj arhaic, învechit în rele: preşedintele zimbabwian Robert Mugabe, demis la vârstă de 93 de ani, după 37 de ani de dictatură. În astă-primăvară, soţia sa, Grace, făcuse o declaraţie optimist-grotescă, parcă pastişată din piesa lui Dumitru Crudu Alegerea lui Alexandru Şuţţo: „Dacă Dumnezeu va decide să-l ia pe Mugabe la El, atunci vom expune cadavrul său la alegeri şi lumea îl va vota chiar şi mort”.

În acest an Franţa şi-a schimbat conducerea. După o confruntare crâncenă cu Marine Le Pen, susţinută şi simpatizată de Moscova, alegerile prezidenţiale le câştigă Emmanuel Macron, cel mai tânăr preşedinte francez. Asta înseamnă şi o schimbare de paradigmă (şi poate un nou tip de lider european, având în vedere căderea cotelor Angelei Merkel). La o lună de la învestire, cvasiinexistentul său partid, En Marche, câştigă detaşat alegerile în Adunarea Naţională. Partidele tradiţionale adună bilanţuri modeste. E o lecţie de… infidelitate partinică a francezilor, care aleg schimbarea în defavoarea „tradiţiei”. Imaginea pe poster ar fi asta: Macron zâmbind sarcastic, din Palatul Élysée, lui madame Le Pen, rămasă la poalele Everestului politic, deşi aburcată discret de umbra lui Putin. De altfel, o umbră omniprezentă: în spatele lui Victor Orban şi al lui Milos Zeman, al lui Donald Trump şi al lui Kim Jong-un, al lui Asad şi… al Brexitului.

Toamna, Spania a fost cutremurată de tentativa catalanilor de a-şi forma un stat aparte. Tendinţele separatiste vin să submineze relaţiile din interiorul UE, fiind aplaudate în Est. Unitatea civilizaţiei europene deranjează. Totuşi, unele ţări post-sovietice (Georgia, Ucraina, Moldova) insistă, confruntându-se cu probleme diferite, să-şi construiască un parcurs european. Ucraina obţine, în vara acestui an, regim liberalizat de vize. Dar vecinul de la Est e cu ochii pe ei.

Începând cu 22 ianuarie şi până la finele anului, România a fost cuprinsă de proteste împotriva tentativei coaliţiei de guvernare de a schimba legislaţia în favoarea penalilor. Iar în Republica Moldova (au şi ei o poală de deal pe acest tablou)… nu se întâmplă nimic (schimbul decorativ de miniştri, ca şi confruntările teatrale dintre PD şi PSRM nu modifică peisajul).

Toţi sunt în aşteptarea lui 2018. Unioniştii sunt convinşi că în anul centenarului Unirii este inevitabilă reunirea (chiar dacă nu prea se spetesc să şi facă ceva pentru asta). Socialiştii aşteaptă şi ei alegerile, convinşi că în acest an vor câştiga parlamentarele. Partidul de guvernare, după ce a schimbat, împreună cu socialiştii, sistemul electoral, aşteaptă şi el scrutinul, sperând să obţină scorul maxim posibil. Proeuropenii, la rândul lor, speră (adică aşteaptă şi ei) ca electoratul, în sfârşit maturizat, să-i debarce de la guvernare atât pe democraţi, cât şi pe socialişti.

Tablou final de aşteptare mioritică a destinului.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)