Războiul povestit de un frizer


2 MARTIE // Amintirile unui sicrier, ale fostului frizer al combatanţilor şi ale muzicanţilor din fanfara care, în ploaia de împuşcături, însoţeau de-a lungul satului tinerii ucişi spre locul de veci

La 19 ani de la începerea războiului de pe Nistru, ne întâlnim în centrul satului Cocieri, nu departe de locul unde urma să se desfăşoare mitingul de comemorare, cu un grup de combatanţi printre care fostul frizer al luptătorilor de pe platoul Cocieri, tâmplarul care în perioada ostilităţilor de pe Nistru a meşterit peste 40 de sicrie, şi un fost muzician. Toţi trei au făcut parte din fanfara care în perioada războiului de pe Nistru însoţea sicriele până la cimitir. “Atunci comandantul ne-a rugat ca toţi morţii să fie îngropaţi cu muzică. Se auzeau împuşcături şi, dacă nu veneau în direcţia noastră, cântam”, îşi aminteşte Ştefan Ursu.

“Într-o zi, am lăsat mortul pe marginea gropii, eu m-am tupilat cu tuba în iarbă, toboşarul s-a retras după un copac, rudele s-au ascuns şi ele pe unde au apucat. Gloanţele zburau în toate părţile. Niciun mort n-a fost dus însă în tăcere la groapă, le-am cântat la toţi…”, ne spune Ştefan.

Toboşar şi frizer

Pavel Gaţcan era toboşarul fanfarei şi frizerul combatanţilor. În timp ce aruncătoarele de mine semănau moarte, el era solicitat să tundă tinerii care veneau să ia masa la unitatea militară sau la grădiniţa din Cocieri. “Primarul, Pavel Driga, m-a rugat să fac acest lucru. Unii băieţi, care se aflau de câteva luni pe poziţii, aveau deja plete lungi. Ziua, îi frezam, iar seara îi întâlneam tupilaţi, pe sub gardurile din sat cu capetele bandajate. Pentru unii, aceea a fost ultima tunsoare…”, îşi aminteşte Pavel.

A tăcut timp de opt ani

Ştefan Ursu, consăteanul lui Pavel, a luptat de pe 2 martie până pe 15 iunie 1992, ziua când în preajma sa a explodat o mină. O schijă i-a sfredelit calota craniană până la rădăcina nasului. A simţit o străfulgerare care a stins totul în jur. Medicii au făcut o minune salvându-i viaţa. De 19 ani, poartă schija în cap alături de gânduri şi amintiri. “Opt ani după aceea nu am putut scoate un cuvânt”, leagă cu dificultate silabele bărbatul. De atunci îşi mişcă cu greu un picior şi mâna dreaptă paralizate. Acasă îl aşteptau trei copii, cel mai mic avea doar trei ani. La scurt timp după război, soţia l-a informat că pleacă la muncă în Cehia. “Era tare, tare greu. Băiatul mic avea trei ani şi eu nu puteam vorbi. Dar m-am descurcat, făceam mâncare, Vadim, băiatul mai mare, îl învăţa pe cel mic să vorbească”, îşi aminteşte cu ochii înceţoşaţi de lacrimi combatantul.

Îşi mai aminteşte că pe atunci îşi construiau casă şi, pe lângă faptul că trebuia să crească copiii, el avea nevoie de bani pentru tratament. Nu avea decât o pensie de mizerie din partea statului. Au trecut peste aceste greutăţi, cu preţul înstrăinării de soţie. “Acum ea are viaţa ei, eu o am pe a mea”, ne spune bărbatul. Observ ţinuta-i îngrijită şi îl întreb dacă în viaţa sa a apărut o altă femeie. Zâmbeşte. “…Nu stăm împreună. Uneori o vizitez eu, alteori vine ea în ospeţie”, pronunţă cu greu cuvintele fostul soldat de la Nistru.

Sicrierul, cel mai solicitat

Tâmplarul Ion Miţcul îşi aminteşte că pe durata ostilităţilor a fost solicitat cel mai mult în calitate de sicrier. Îi treceau pragul oameni îndureraţi, îl grăbeau să reuşească în pauzele dintre lupte să-şi ducă morţii la groapă. “Erau zile când trebuia să meşteresc câte 3 – 4 sicrie. Venea primarul, comandantul şi ne grăbeau. Am irosit tot lemnul de la fosta gospodărie a colhozului. N-am dus însă niciun mort învelit în peliculă la cimitir”, ne spune fostul sicrier. A meşterit peste 40 de sicrie din martie până în iulie. “Tăiam lemnul şi mi se strângea inima. Am făcut sicrie pentru Victor Ursu, Andrei Darie, Valeriu Agatiev…, erau tineri, îi cunoşteam pe toţi”, spune el, continuând să-şi amintească nume. Ceilalţi tac şi ascultă.

Au rezistat cu arme de la separatişti

Primele împuşcături la Nistru au răsunat în noaptea de 1 spre 2 martie, când a fost atacat Comisariatul de Poliţie de la Dubăsari. Au fost arestaţi 27 de poliţişti sub pretextul că a fost ucis şeful miliţiei transnistrene, Igor Sipcenko. La 2 martie, o maşină blindată a traversat centrul satului, împroşcând focuri de armă, omorând trei oameni şi rănind mai multe persoane. Ştefan Godoroja, unul din combatanţii batalionului “Haiducii”, îşi aminteşte că primele 20 de zile au luptat câte 3 – 5 soldaţi cu o armă. “Eu am intrat pe 20 martie în batalionul “Haiducii”. Până atunci, vreo 300 – 400 de oameni am stat într-o clădire de la marginea satului. Mulţi băieţi care lucrau în oraşul Dubăsari, s-au ales în noaptea de 1 spre 2 martie cu arme care erau împărţite oricui. Era şi un pluton întreg din Corjova care s-a înarmat la Dubăsari şi după aceea a venit la Cocieri. Timp de 20 de zile, am apărat satul cu aceste vreo 60 de arme. La sfârşitul lunii mai, a fost cea mai straşnică luptă, a murit lunetistul nostru, doi băieţi din Cahul, erau mulţi răniţi. Acum inima s-a mai răcit, dar de la început nu puteam dormi nopţile…”, mai spune Ştefan.

Cântecul armelor şi al fanfarelor

Alexandru Gorgan, care în 1992 ocupa funcţia de viceministru al Apărării, îşi aminteşte că la 6 martie a trecut prin piaţa din or. Dubăsari. Şi acolo morţii erau îngropaţi cu mult onor. “Sicriele erau trecute prin piaţă. Se ţineau discursuri, oamenii fiind întărâtaţi şi îndemnaţi să se ridice la luptă contra populaţiei de pe malul drept al Nistrului”, îşi aminteşte Gorgan care a fost arestat în timp ce asculta unul din acele discursuri.

La rândul lor, foştii muzicanţi ai fanfarei din Cocieri îşi amintesc că însoţitorii care-i petreceau pe soldaţii căzuţi pe ultimul lor drum erau puţini. Ei mergeau de-a lungul străzilor pustii, într-un sat în care, unde şi unde, întâlneai câte un civil…

Svetlana COROBCEANU

The following two tabs change content below.