”Ratarea îmi pare mai cumplită decât moartea”

Crista Bilciu, poetă, dramaturg, regizoare, București

 Interviu cu Crista Bilciu, poetă, dramaturg, regizoare

 

– Dragă Crista Bilciu, ai făcut două facultăți la Târgu Mureș: Litere și Teatru (regie). De ce și când ai plecat din Târgu Mureș?

Am plecat pentru că am simțit că orașul este prea mic și prea lent pentru mine. Pentru că nu avea decât un teatru de stat și două spații independente. Pentru că viața aceea pe care o visam eu, o vedeam numai la televizor… De altfel, la întrebarea asta, de ce am plecat din Târgu-Mureș, răspund în cartea mea care urmează să apară: ”Evanghelia după Lilit”. Este o epopee, pe jumătate reală, pe jumătate fictivă, care descrie cum am plecat eu de la Mureș la București ca să mă realizez în teatru și tot pe mi s-a întâmplat pe acest drum. Apar în carte (printre oameni cu aripi, cai care vorbesc 24 de limbi străine, balauri) și Silviu Purcărete, Sanda Manu, Cătălin Naum, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija… unii cu numele real, alții transfigurați în personaje.

– La București, ți-ai găsit repede o slujbă? Unde ai locuit la început? E scumpă chiria în capitală? Te-ai adaptat ușor ritmurilor și realităților culturale din București?

Mi-am găsit o slujbă încă înainte să plec la București: am dat examen pe post în învățământ și am luat 9,80, iar cu nota asta mi-am putut alege o școală destul de bună în București. Eram doar de două zile în oraș și habar nu aveam să mă orientez, așa că m-am dus la inspectorat cu o hartă în care, cu un pătrat roșu, era înconjurat centrul. I-am spus inspectorului să îmi dea o școală în pătratul roșu, pentru că eram și studentă, la a treia facultate, de Regie de Film și TV (la MediaPro, clasa lui Dan Pița). Așa m-am gândit eu să mă integrez într-un oraș strain și printre oamenii din branșă: să fac ce știam bine să fac (școală!) și să fiu înconjurată de actori.

Chiria în București e atât de scumpă, încât banii pe care i-am strâns eu la Mureș vreme de 1 an, având 3 locuri de muncă în paralel, s-au dus în primele 3 luni. Orașul, în schimb, mi s-a părut de vis: vreo 15 teatre de stat, sute de actori independenți dornici de lucru, cenacluri literare, concerte și evenimente culturale cu intrare liberă pentru studenți… Un astfel de loc căutasem toată viața.

– În ce relație ești cu focul? De ce compania independentă fondată de tine se numește Teatrul de Foc?

Am căutat mult timp un nume potrivit companiei mele. Pe atunci, trupa era mare, avea peste 10 membri și activa deja de câțiva ani, făceam teatru experimental. Am căutat multe zile numele, am supus la vot, nimic nu se potrivea. Atunci mi-am dat seama că știu dintotdeauna ce eram: foc. Mereu m-a fascinat focul. Focul din inimă, când iubești, și focul din creier, când creezi. Focul care purifică. Focul din care renaști. Când aveam 10 ani, Bunica mea, pe care am iubit-o de parcă am fi împărțit același suflet, mi-a lăsat moștenire un vas uriaș, de ceramică, decorat cu motive populare. În vasul acesta am îngropat, într-un ritual secret, prima mea iubire, cele mai fierbinți dorințe, lucurile care mă dureau și voiam să le uit – le-am dăruit pe toate focului. Acum vasul mă așteaptă la Târgu-Mureș, plin de cenușă.

– Te-ai confruntat cu frigul? Poți crea când ți-e frig?

În primii ani de București, frigul și disperarea mi-au fost tovarăși. Câștigam bani puțini în învățământ și mergeau aproape toți pe taxa de școlarizare. Stăteam în chirie într-o odaie dintr-o casă veche (foarte frumoasă, de altfel), cu geamuri crăpate, lipite cu bandă adezivă și astupate cu carton, era fosta odaie a servitorilor. Aveam o sobă de teracotă care nu prea dădea căldură, ne prăjeam în ea cartofi într-un ceaun. Uneori dormeam cu palton, cizme și mănuși. Odată, într-o iarnă cruntă, am ridicat un cort mic în mijlocul odăii, pe saltea, ca să ne apere de vânt! Îmi aminteasc că scriam noaptea, cu mănuși cu degete și îmi înghețau degetele pe stilou. Dar în sala de repetiții era cald, așa că în timpul zilei eram fericită. Repetam de dimineața până seara, numai noaptea îmi era frig.

– De când există Teatrul de Foc? Care sunt avantajele unui teatru independent? De ce e nevoie de teatre independente în România și oriunde?

Când am ajuns la București, am avut norocul să descopăr Teatrul Podul și pe dl. Cătălin Naum. Acest loc îl consider prima mea școală și pe dl. Naum primul meu profesor. Am stat 3 ani acolo și am plecat cu gândul că asta vreau să construiesc: un loc unde oamenii mătură scena împreună, mănâncă împreună, iar, când fac teatru, nu fac artă sau ”entertainment”, ci sapă în ei, sculptează în ei, caută să se dezvolte, să devină oameni. În Pod, teatrul era un mod existential. Multă vreme am crezut că teatrul de stat nu mi se potrivește: că acolo lucrurile sunt înțepenite, că acolo se vinde un fel de marfă. Eu făceam teatru independent deoarece căutam ceva viu. Acum nu mai gândesc așa, pentru că, în România, teatrul independent înseamnă nu libertate, ci sărăcie și talent irosit. Nu ai cum să faci asta mai mult de 2-4 ani după absolvire. Eu am rezistat 10 și aproape că mă dezumanizasem când am avut, în sfârșit, succes cu ”Pe jumătate cântec”. Am avut succes și sistemul ne-a primit, iar eu nu am mai fugit de el.

– Ce spectacole a produs Teatrul de Foc?

Vreme de 10 ani, Teatrul de Foc a făcut numai spectacole experimentale cu intrare liberă. La început m-au interest textele mari, care răspundeau angoaselor mele existențiale: am făcut ”Cu ușile închise”, de Sartre, ”Așteptându-l pe Godot”, ”Hamlet”… Pe urmă, când mi s-a coagulat o echipă, am fost mai liberi și am construit mai multe spectacole bazate pe poezie contemporană românească: nu recitaluri, ci mai mult spre teatru-dans. În perioada aceea eram mai mult un laborator decât producători de spectacole: ne antrenam zilnic, făceam antrenamente fizice, vocale, citeam și dezbăteam cărți de teatru, urmăream spectacole înregistrate, jucam săptămânal și discutam mult cu publicul după. Pe urmă am avut mare success (în afara sistemului) cu un spectacol după ”Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu, un spectacol în care 20 de actori și o formație rock live, dădeau 13 mini-spectacole care se desfășurau în paralel într-o casă pe 3 nivele – în total peste 5 ore de spectacol. Intrau în casa aceea cam 100 de oameni care se plimbau liber de la un spectacol la altul, veneau la noi ca în pelerinaj. Dar și asta s-a terminat: am pierdut spațiul, am pierdut oamenii… Chiar nu poți face mare lucru fără bani, într-o țară în care artistul independent nu valorează mai mult decât un câine comunitar.

– Ați dat lovitura cu monospectacolul ”Pe jumătate cântec”, lansat în 2017. Textul și regia îți aparțin. Deja ați luat mai multe premii. Ce premii?

”Pe jumătate cântec” a fost selecționat în 12 festivaluri, printre care și FNT. Textul a câștigat concursul de dramaturgie ”Gala Star”, de la Bacău, în 2015, iar Anda Saltelechi a câștigat cu acest rol Premiul pentru cea mai bună actriță la FITO Oradea, Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal la Fest(in) pe Bulevard și Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul Internațional al Teatrului de Studio Pitești.

– Ai ascultat mărturisirile mai multor femei, apoi le-ai îmbinat în piesa ”Pe jumătate cântec”? Ai inclus și amintiri din viața ta?

Nu așa au decurs lucrurile. De fapt, am pornit de la viața mea, de la sentimentul ratării. Mă chinuiam deja de 10 ani să fac teatru, să fac pace cu mine și să trăiesc, mă simțeam rătăcită pe toate planurile. Și așa am început să spun povestea Francescăi. Întâi cu vocea mea, nesigură și rușinată, pe urmă, puțin vinovat, cu vocea unor prietene. Apoi, când vocea a devenit prea gravă și apăsătoare, am căutat sprijin și în femei necunoscute sau în imaginație.

– Subliniezi în acest text că, cel mai tragic pentru ființa umană e să nu-și poată împlini visele. Visele nerealizate ne rod ca un cancer. Aveai ideea asta ca punct de pornire al piesei ori ți-a venit pe parcurs?

Da, ratarea potențialului nostru creator și afectiv mi se pare ceva mult mai cumplit decât moartea. Nu știam că voi scrie despre cancer decât atunci când am trecut de jumătatea textului, dar, poate că subconștientul meu știa. În perioada aceea sora mea era bolnavă de o formă rară de cancer, ajunsese la metastază, iar eu eram plecată la Craiova, lucram în echipa lui Bob Wilson la spectacolul ”Rinocerii”. Bob construia miracole pe scena din fața mea, iar, în ureche, sora mea plângea la telefon că moare… Dar n-am avut curajul să spun povestea surorii mele singură, aici am citit multe confesiuni ale unor femei adevărate, de pe internet, și așa s-a născut Francesca. Și, deși povestea ei se oprește înainte să aflăm ce deznodământ va avea, sora mea s-a vindecat miraculos.

Anda Saltelechi în spectacolul ”Pe jumătate cântec” de Crista Bilciu, Teatrul de Foc

– Textul are și pasaje comice, de-a dreptul savuroase. Cum ai găsit cele 69 de sinonime ale cuvântului ”băut”?

Eram îndrăgostită-moartă (sau, mai degrabă, beată!) de un bărbat a cărui stare de normalitate era ”matrafoxat”. Eu nu avusesem niciodată pe cineva în familie sau în anturaj cu astfel de patimă, așa că, dintr-o dată, mi se părea ceva teribil de romantic și de rebel. Și am început, din amuzament, ca să râd de mine și să-l tachinez pe el, să colecționez expresii cât mai pitorești ale patimii lui. Dar să știți că sunt mult mai mult de 69… Și mereu găsesc unele noi. Chiar acum câteva zile am mai auzit: ”să umbli cu ochii logodiți”. Mi-a plăcut atât de mult, cred că o introduc în spectacol.

– Ai căutat mult actrița pentru spectacolul ”Pe jumătate cântec”? Cum ai descoperit-o pe Anda Saltelechi?

Lucrez cu Anda de 15 ani și cred că e – n-am să spun ”cea mai bună actriță pe care o cunosc”, ci idealul meu de actriță. Cumva, pe scenă, Anda e prelungirea gândurilor mele. Am scris textul pentru ea. Am ”descoperit-o” accidental: ea era studentă la Litere, la Târgu-Mureș, iar eu conduceam trupa de teatru studențesc a facultății, montam pe atunci ”Richard III” în limba engleză pentru un festival. Cu trei zile înaintea premierei, mama lui Richard, o studentă mult mai în vârstă decât mine, m-a acuzat că sunt dictatoare: ea voia ca toate deciziile regizorale să fie luate democratic, prin vot universal. Eu i-am spus (dictatorial) să plece din echipă, iar ea și-a luat și prietenele, m-a lăsat numai cu Richard, în două exemplare, că aveam o idee regizorală grandioasă cu un Richard urât și rău, dublat de unul frumos și bun. Disperată, am intrat în sala de lectură a facultății și am găsit-o pe Anda cu ochelarii pe nas și o carte în brațe, o știam numai din vedere. Iar de acolo au urmat 15 ani de teatru.

– Unde ați repetat cu Anda? E o făptură blândă, ascultătoare sau dimpotrivă? Care sunt trăsăturile definitorii ale Andei Saltelechi? E actrița ideală pentru ”Pe jumătate cântec”? Unde își ține trofeele adunate la diferite festivaluri la care a participat cu ”Pe jumătate cântec”?

Știu că nu sună foarte profesionist, dar primele repetiții la ”Pe jumătate cântec” s-au petrecut prin telefon. Eu, convinsă că mă ratasem, m-am mutat înapoi la Mureș, acolo am scris textul. Anda era angajată la Teatrul Odeon din București, așa că nu aveam altă cale de comunicare decât telefonul, am început să faceam un fel de teatru ”radiofonic”. Țin minte că mergeam pe stradă, la jogging sau la cumpărături, cu casca în urechi și în cască, ca un demon mic, Anda-Francesca. Mi-am dat seama că nu e nevoie să văd actorul ca să-l pot corecta – de fapt, parcă o simțeam și mai bine doar ascultând, mai ales că ceea ce căutam era sinceritatea, cât se poate de crudă. Pe urmă, m-am întors la București, dar Anda stătea în chirie cu o proprietăreasă care nu o lăsa să primească vizite, așa că am repetat pe ascuns la ea în mansardă, în șoaptă, era o adevărată aventură să intru și să ies. Când Anda s-a mutat, am avut și noi condiții de repetat  mai normale: un dormitor, că așa e teatrul independent: teatru de apartament! Am împins toată mobila la fereastră și am încropit la perete o mica scenă. Am lucrat un an de zile.

Nu, Anda nu e o făptură blândă și ascultătoare când lucrează, ar fi trist să fie așa. Nu-mi plac actorii-marionetă, teatrul ar fi ceva extrem de plicticos fără actori-parteneri. Ce mi se pare extraordinar la Anda e sinceritatea cu care caută și cât de tare o costă fiecare ”criză” profesională prin care trece. Noi așa am învățat: că teatrul e un mod de a trăi. Nu m-am gândit niciodată dacă e sau nu actrița ideală pentru Francesca, personajul din ”Pe jumătate cântec”. L-am scris pentru ea, dar sunt extrem de curioasă să văd alte Francesca, în alte lecturi regizorale. Până la urmă, un text e un pretext.

O parte din trofeele câștigate stau pe peretele din camera Andei, presupun că o motivează, ea mereu a fost ușor jenată că nu a fost prima la școală, și nu a luat niciodată vreun premiu. Până acum. Unele trofee, însă, nu ne-au fost trimise încă de la festivalul organizator, deși au trecut câteva luni bune de la festivitate.

– Acest spectacol a fost invitat și la FNT 2017. Ce înseamnă pentru tine participarea la Festivalul Național de Teatru?

Acum 12 ani, când am ”fugit” de la Mureș și m-am mutat la București, era toamnă și începea FNT, iar întregul oraș era pentru mine o sărbătoare teatrală. Nu-mi venea să cred că toți oamenii aceia legendari erau vii și se mișcau în jurul meu: actori pe care nu-i văzusem până atunci decât la televizor, regizori pe care îi admiram, deși nu le cunoșteam înfățișarea. Vreme de 12 ani, nu am pierdut nicio ediție FNT, era evenimentul cel mai așteptat al anului, am văzut aproape toate spectacolele, am fost la conferințe, la lansări de carte. Datorită unei întâlniri FNT am ajuns să fac asistență de regie la dl. Purcărete. Pe urmă la dl. Bocsardi. Faptul că acum, după 12 ani, nu mai stau la ușile teatrului, ci sunt în programul festivalului mă face să mă simt un fel de cenușăreasă în noaptea balului. Simt, pentru prima data, că fac parte din comunitatea teatrală ca dintr-o familie, mă simt eroina unei povești. Mă uit înapoi la drumul parcurs și cred că sunt foarte norocoasă.

– Ce alte spectacole din FNT te-au impresionat?

M-a impresionat decorul de la ”Hamlet”-ul lui LePage, după atâția ani de teatru independent sărac, nu-mi venea să cred că sunt contemporană cu o asemenea minune a tehnologiei, părea ceva coborât dintr-un film SF. M-a lăsat cu gura căscată ”Rosmersholm” al lui Zholdak, dureros de intens, atât de adevărat, încât simțeam nevoia să sar de pe scaun și să urlu, să scot un fel de urlet ancestral. După experiența Zholdak, 80% din spectacolele pe care le-am văzut oriunde mi s-au părut teatrale, neadevărate. Mi-a plăcut ”În adâncuri” a lui Kordonsky, un gen de teatru după care tânjeam, pentru că, în ultima vreme, spectacolele au început să fie la fel ca și vremurile pe care le trăim: fără suflet.

– Care sunt șansele teatrelor independente în România? Cine trebuie să le sprijine? Teatrul de Foc din ce bani există?

Sunt foarte dezamăgită, cred că teatrul independent nu are nicio șansă în România. Cred că poate fi cel mult un teren de joacă pentru artiștii tineri care, la un an sau doi după absolvire, își caută drumul, experimentând. Dacă ne referim la celălalt tip de teatru independent, cel care creează ”entertainment”, un teatru comercial, cu vedete, acesta are, desigur, șanse, dar pe mine nu mă interesează. Mai există unele excepții, cum ar fi Teatrul Act sau unteatru , dar situația lor e specială, soluțiile găsite de ei nu sunt la îndemâna tuturor. Nu are rost să mă gândesc cine ar trebui să sprijine teatrul independent din România atâta vreme cât, la cum merg lucrurile, mai degrabă mă întreb cu îngrijorare cine îl mai sprijină pe cel de stat…

Teatrul de Foc a funcționat, vreme de aproape un deceniu, fără bani. De câte ori am avut nevoie de ceva, am făcut chetă sau am adus de acasă. ”Pe jumătate cântec” arată așa cum arată tocmai pentru că nu aveam bani. Spectacolul are o oră de videoproiecții pentru că nu am avut din ce face décor și ne așteptam să jucăm în locuri improvizate, fără lumini, așa că am inventat clipuri video luminoase. Cele zece costume sunt cumpărate de la second hand și modificate sau cusute de la zero cu mâna mea. Am știut de la început că trebuie să scriu un text foarte puternic și să am o actriță foarte bună, ca să compenseze toate celelalte lipsuri.

– O să montezi în curând un nou spectacol?

Din păcate, succesul cu ”Pe jumătate cântec” nu s-a concretizat în oferte de colaborare din partea teatrelor, dacă voi începe în curând un proiect nou, mă voi baza, deci, din nou, pe vreun text scris de mine și câțiva actori independenți gata să repete în orice spațiu, în orice condiții, pentru un vis. În definitiv, nu e rău nici așa. Uneori, când te lupți numai cu tine, ieși mult mai câștigat.

– Ce loc are poezia într-un text dramatic? Te interesează latura poetică a actului teatral?

Pentru mine teatrul este o poveste care trezește emoție și nu poate exista fără poezie. Trăim într-o lume tot mai lipsită de sensibilitate, iar eu nu vreau să văd asta pe scenă. Am nevoie de poezie și de emoție, rostul teatrului este să ne păstreze umani.

– Ce știi despre teatrul basarabean? Ai fost la Chișinău?

Nu știu multe despre teatrul basarabean, am văzut doar câteva spectacole, extrem de puține, prin festivaluri. Cunosc însă câțiva actori, care mi se par extraordinari: Igor Caras, Mihaela Strâmbeanu… Eu sunt o visătoare, nu o plimbăreață, călătoresc doar prin cărțile pe care le citesc, nici din țară nu am ieșit decât o singură dată, când eram aproape copil, așa că sunt destul de complexată că nu cunosc alte culturi decât din lecturi și de pe internet. Anda, însă, a fost la Chișinău cu Teatrul Odeon și mi-a vorbit întruna despre cum erau toți teii înfloriți și cum dimineața, când deschidea fereastra, mirosul de tei îi năvălea în cameră.

– Felicitări pentru spectacolul ”Pe jumătate cântec”! Îl vom putea vedea și la Chișinău?

Mulțumesc. Deocamdată spectacolul meu nu are sediu, așa că nici Bucureștiul nu îl prea vede, închirierea unui spațiu de joc e extrem de costisitoare, iar când nu ai nume mari pe afiș, ajungi să rămâi dator în urma unui spectacol, nu să îți vezi munca răsplătită. Desigur, ar fi foarte frumos să jucăm la Chișinău, dar pentru mine activitatea asta de impresariere a unui spectacol e ceva nou, încerc să o învăț din zbor, încă nu știu cum să fac să îmi plimb spectacolul, l-aș duce peste tot. Îmi place foarte mult să văd cum reacționează diverse comunități la povestea imaginată de mine. Dar, până acum am jucat doar în festivaluri (douăsprezece!), în cele la care am fost recomandate sau la care am reușit să ne înscriem. Sper să avem noroc și să jucăm în continuare cât mai des…

– Mulțumesc pentru interviu și mult succes!

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit