Răstitul ca „tehnică a dialogului”

MIRCEA-V.-CIOBANUPolitica a devenit nervoasă. Duduia care pe vremuri încerca să ne seducă şi să ne facă părtaşi, acum e o babă mahalagioaică, oţărâtă, răstindu-se la toată lumea. Şi lumea se contaminează. Nu mai discută decât în registrele de sus ale vocii. Stridenţele devin indispensabile discursului politic. Lumea nu atât vrea să se facă auzită, cât să-i acopere vocea celuilalt. O frică organică de opinia celuilalt şi de existenţa celuilalt se răspândeşte ca un virus.

Studii de caz

De ce se răsteşte omul? Primul şi cel mai frecvent motiv pare a fi nesiguranţa pe sine şi complexul inferiorităţii. Altul ar fi dezechilibrul provocat de un calcul greşit al forţelor. Altul e disconfortul provocat de trezirea la realitate, după o senzaţie falsă. Deziluzia şi îndoiala. „Descoperirea” cauzei pierdute sau a propriei nimicnicii. Dorinţa de a fi luat în seamă: vocea ca iluzie a puterii. Etc. Cel mai nefericit rânjet electoral s-a dovedit a fi cel al lui Marian Lupu la adresa Elenei Udrea. În primul rând, nu e frumos să te răsteşti la o doamnă. Mai ales la o doamnă străină, chiar dacă ţi s-a părut că ţi-a violat ţarcul. În al doilea rând, gestul, absolut ne-cavaleresc, e fără efect: Elena Udrea avea un mesaj pentru cetăţenii români, fie şi locuitori ai Republicii Moldova. Şi aceştia, prin definiţie, sunt unionişti. Cât priveşte chestiunea în sine, se developează atât individul depăşit de timp (şi enervat din acest motiv), cât şi trena deja urât şiroitoare, urât mirositoare, dizgraţioasă până la repulsie a trecutului nostru sovietic. Ex-speaker-ul (şi preşedinte interimar, un timp) încă nu realizează absurditatea reproşului său, stupizenia acestuia. Pe el nu îl deranjează că un Dodon – care-i deputat în parlamentul Republicii Moldova! – cheamă, de facto, la o refacere a URSS (cu pseudonimul „Uniunea Vamală”). Iar ideea unionistă românească este expusă până şi de contracandidatul Elenei Udrea, actualul premier român Victor Ponta, pe care partidul lui Marian Ilici îl susţine. Fără a răcni la el. Episodul aminteşte oarecum de nefericita replică publică a lui Iurie Leancă la adresa lui Traian Băsescu. Ceea ce înseamnă că exemplul prost poate fi molipsitor şi politicienii noştri, inclusiv cei cu şcoală diplomatică (în primul rând!) ar trebui să înţeleagă: orice discuţie pe tonalităţi ridicate e un semn al slăbiciunii, nu invers. Uneori nişte răstitori de serviciu se fac remarcaţi doar pentru că au răcnit cumva la personalităţi cunoscute. Or, vocea calmă e dovada puterii, inteligenţei şi a siguranţei de sine. Doar cei slabi, simţindu-se nedreptăţiţi, strigă.

***
Nu ştiu unde l-aş califica aici pe Vasile Ernu, care a învinuit-o pe Monica Macovei de câte-n lună şi în stele („Pogrom împotriva sărăciei” nu este numai o metaforă neinspirată, care sfidează bunul-simţ şi memoria victimelor pogromurilor, ci şi o aroganţă afişată pe câmpul unei ignoranţe). Afişând un comportament agresiv şi anarhist, „stângistul” român de origine basarabeană îi impută distinsei doamne abordări extremiste. Şi îl mai şi ofensează pe parcurs pe Vladimir Tismăneanu, cel care încearcă să-i explice de ce nu are dreptate. Există aici şi dorinţa de a epata. Şi de a se face remarcat, mai ales că Monica Macovei are suficienţi oponenţi, pe stânga politicii româneşti şi, spre deosebire de alţi politicieni mai precauţi (mai fără culoare), are un explicit discurs de dreapta. Sau liberal, dacă doriţi. Diminuând rolul statului şi promovând drepturile cetăţeanului. Eu aş sugera liberalilor noştri de toate nuanţele să-i studieze programul. Calm, echilibrat, succint, argumentat. E un manual cum se face o societate cu şanse de a prospera. Inclusiv pentru a aduna capital, să aibă ce să împartă stânga lui Ernu. În legătură cu Vasile Ernu îmi vine în minte o idee simplă. Discursul de stânga (rostit de partide, de ONG-uri, de peroane particulare sau de masele revoltate) este necesar. El trebuie să fie ameninţător (nu şi agresiv), el trebuie să pună în gardă partidele şi politicile de dreapta, pentru a le tempera, pentru a evita abuzurile „de dreapta” („stataliste”) sau cele „liberale” (abuzurile patronilor). Apropo, până mai ieri, toate răstirile veneau aproape exclusiv din zona „stângii”, de la Dodon, Voronin şi de la tinerii lui furioşi, care au evadat (sau au fost evacuaţi).

***
Răstitul clasic al momentului a fost însă altul. Imperturbabilul şi modestul preşedinte Timofti l-a scos din sărite pe judokanul de la Kremlin. Poţi să reproşezi preşedintelui moldovean că i-au scăpat nişte detalii. Or, statutul CSI, o organizaţie amorfă (din care totuşi mai facem parte), presupune că orice problemă se rezolvă prin consultări bilaterale, în niciun caz prin discriminarea partenerului. Decizia Rusiei nu are nimic în comun cu acordul nostru de asociere şi liber schimb cu Europa, or, noi încă (încă) nu importăm mărfuri europene fără taxe vamale. Ruşii au impus un embargo la produsele noastre tipice, pe care nu le importăm din Europa (ca să le reexportăm, eventual, în Rusia). Nu contează (acum) aceste detalii, în măsura în care preşedintele Rusiei nici nu are de gând să negocieze problema. Mai mult: el s-a simţit extrem de deranjat că cineva încearcă să pună în discuţie comportamentul ruşilor. Nicolae Timofti merită aplauze nu atât pentru faptul că a îndrăznit să conteste cumva comportamentul partenerilor de CSI (apropo, reproşul a fost unul pur juridic: nerespectare a unui acord semnat), cât pentru că a developat întregii lumi faţa rânjită şi răstită a actualei administraţii de la Kremlin.

Or, asta etalează frustrarea, nesiguranţa, indignarea făţişă că lumea a remarcat că deciziile de până acum (ale partenerului internaţional pe nume Rusia) au fost autoritare, abuzive şi arbitrare. Lumea se pricepea, dar avea nevoie de un argument. Iată de ce filmul cu acest „dialog” (inclusiv, cu împunsăturile interzise la acest gen de întruniri: pe sub masă şi fără a se face auziţi de ceilalţi; un fel de „ieşire după club” a doi puştani înfierbântaţi) a făcut înconjurul lumii.

Acum, când răstitul e norma stilistică a zilei, ce să te mai miri de fanii unor partide politice, care, exact aşa cum fac microbiştii, se iau la harţă şi îşi închid gura reciproc? Adică, direct spus, îşi dau unul altuia „la bot”. O fac în toate locurile posibile: în stradă, la serviciu, pe reţelele de socializare etc. Nu sunt – ar fi fost prea frumos – un soi de „dezbateri” extra-parlamentare, cu schimb de opinii, ci bătăi, cu anularea adversarului. Aceste scene îmi amintesc mereu de ciomăgeala de secole dintre guelfi şi ghibelini (şi dintre slugile acestora), pe care o cunoaştem în versiunea particulară a familiilor/ clanurilor Montague şi Capulet din tragedia lui Shakespeare. O versiune a „bătăliei slugilor” o vedem în păruiala din presă şi de pe bloguri: candidaţii încă nu s-au antrenat în dezbateri electorale, dar fanii acestora, jurnaliştii angajaţi de o tabără sau alta, deja şi-au scos bâtele pentru cotonogire reciprocă. Cu aceeaşi „motivaţie”: Vorbeşti prostii! Închide-ţi leoarba! Cum îndrăzneşti să-l ridici în slăvi pe individul ăla! Cum îndrăzneşti să te atingi de…! Nici liderii de partid, nici candidaţii de pe listele electorale nu sunt atât de devotaţi partidului, cum sunt fanii acestora. Să fie (numai) pentru că-s plătiţi pentru asta?

Făcusem o listă de candidaţi care (ne-)ar fi cumva eligibili, pentru că sunt „proeuropeni” (adică, de-ai noştri). Nici măcar nu am inventat lista: am dedus-o după criteriile propuse. Ei bine, simplul fapt că am pus alături două partide de aceeaşi culoare, i-a trezit furia unui fan al doar unei tabere. Cum îndrăznesc să-i pun alături? Cum îndrăznesc să am rezerve-paranteze faţă de idolul său? Nu că nu ar avea dreptate „oponentul” meu inopinat. Dar eu nu am nici dreptul (sic!) să-mi expun opinii şi rezerve faţă de betonul care i-a pătruns firea. El nici nu admite că se poate trezi într-o zi că, acolo unde crede el că e ciment de calitate, e acelaşi moloz. Ca şi în altă parte. Opinia lui nu e imbatabilă, ea e inatacabilă, prin definiţie! Şi toată revolta i se reducea la… reducerea mea la tăcere. Luat la bani mărunţi, s-a înmuiat, dar mi-a spus că el are dreptul să fie încăpăţânat, pentru că-i „alegător simplu”, eu însă nu am dreptul să am îndoieli, pentru că-s „formator de opinie” (vorba lui!). Unde dai şi unde crapă! Cum, dragul meu, eşti „alegător” dacă nu vrei să ALEGI? Or, eu ţi-am propus o listă (unde figurează şi favoriţii tăi), ALEGE! Ş-apoi ce fel de „formator de opinie” sunt eu, odată ce chiar dumneata nu te dai format! Cu asta am încheiat discuţia.

În loc de concluzii

Răstitul nu e un dialog cumva mai special, cu un semn de exclamare la sfârşit, cum i se poate părea cuiva. Răstitul e anularea oricărui dialog. Oricât de expresiv şi variat ar fi fost el construit, sensul lui pentru „conlocutor” este unul singur: „Tu cine te crezi? Închide gura!”Cineva pavează drumul în Europa, altcineva mimează procesul, iar un al treilea demolează metodic orice construcţie care înclină încolo, care ne leagă de malul celălalt. Noi ne-am apropiat de câteva ori de pod, dar de fiecare dată am ezitat ori am fost întorşi înapoi. Or, nu se rezolvă toate cu trecerea podului. Mai trebuie să ne simţim confortabil acolo. Îţi trebuie nişte calităţi. Oamenii care au ajuns în Europa le-au însuşit: să fii onest, să nu trişezi, să nu-ţi furi singur căciula, să faci lucru de calitate, temeinic, să fii remunerat pe potriva lucrului făcut. Şi să ai demnitate.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu