Răsare soarele, mă mir… // Vasile Vasilache, la 90 de ani de la naştere

Vasilache_007a

Vasile Vasilache jucând şah cu ginerele său, pictorul Sergiu Puică.

Versul aparţine veneratului poet Paul Mihnea. Mi s‑a măr­turisit odată că, în tinereţea lui cer­­­năuţeană, l-a avut prieten pe Paul Celan, acesta, mai apoi, mare poet în Franţa. Îl men­ţio­nează Le dictionnaire de notre temps. Chiar şi sfârşitul lui tragic: „Il s’est jeté dans la Seine”.

Să reflectăm împreună asupra acestui vers, asupra destinului lui Celan şi al lui Paul Mihnea. A fost, bietul, şi el în prag de sinucidere. L-a salvat poezia, muzica şi consoarta. De ce rela­tez aceste amănunte? Provincia noastră poetică parodia şi bagateliza versul de mai sus. Paul Mihnea graseia rostirea. Închipuiţi-vă, cele nouă vocale moldovenia noastră provincială le întreţesea cu o suită de consoane în felul următor:

– R-r-r… Adică: r-r-răsarrre soarrrele, mi-mirrr…

Prilej de amărăciune, nu? Înţeleptul Socrate şi-a luat zilele cu mâna lui, fiindcă urma să piară libertatea în cetatea Atenei. În ultimele clipe ale vieţii, privind îndelung şi în tăcere crepus­culul pe firmament, Socrate a rostit:

– Chiar de dragul unui asfinţit de soare… face să trăieşti pe lume.

Spusele au cam vreo 2400 de ani. Iată-ne între un apus şi un răsă­rit de soare, ambele imnificate. Îmi dau seama, sunt elegiac. Orice mare poet e un semn de exclamare al Preaînaltului. Când cine­va îşi curmă zilele, peste gânditor plouă cu semne de întrebare.

Acum, despre un ţăran din satul meu natal – era în 1944, în luna iunie; în tranşeele războiului domnea cea mai idilică acalmie, sol­daţii se păleau la soare, iar prinţul Barbu Ştirbei, împuternicit de regele Mihai, încerca inimos să-i înduplece pe anglo-saxoni să desanteze în Bucureşti niscaiva trupe de paraşutişti. Ei bine, acel ţăran, de care vă vorbesc, şi-a pus capăt zilelor. Vedeţi oarecare relaţie între principele Ştirbei şi ţăranul Ion? Acesta, în vremea asta, bătea pe la porţile altor ţărani cărora le căşunase dureri şi necazuri mai înainte (Ion avea 40 de ani) şi îşi cerea iertare. Motive avea: pe cutare îl înjurase, cu cutare se încăierase, pe al treilea îl amăgise, pe al patrulea îl îndatorase… Zicea fiecăruia:

– Mă rog de mă iartă…

Umbla cu capul gol, nemâncat. După ce şi-a luat iertare de la toţi, l-a chemat pe fiul cel mare.

– Dragu’ tatei, ai grijă de fraţi. Mama voastră s-a petrecut, precum ştii, alta însă nu o să vă fie mamă… Da’ eu am să mor!

– Taci, tată! Războiul e pe sfârşite, s-a oprit – nu bat tunurile, nu se trage.

– Copile! – l-a oprit tata. De azi înainte nu se mai poate trăi. Vremea care vine o să calce zilnic vrednicia omului!

Bătrânii satului îşi amintesc doar ca de un caz, de o întâmplare. Dar iată că au fost călcaţi zilnic în cei 54 de ani, scurşi de atunci, în vrednicia lor! Oameni liberi odinioară, având ogorul lor, vitele lor, casele lor. Chiar de le-ar fi strigat în faţă acel prăpăstios Ion: „Ticăloşilor!”, acel tată descumpănit ar fi fost înjurat şi scuipat în faţă creştineşte:

– Ticălosul eşti tu! Cum să-ţi laşi orfani copiii?

Stendhal a exclamat odată: „Oare când gazeta va înlocui biserica?!”

Păi, a şi înlocuit-o! Împreună cu televizorul şi cu Inter­netul. În estimp Luna, cică, se depărtează de Terra.

Vai, că nu e glumă. O, voi, viermilor! Domniile voastre, muştelor, albinelor, nu mai zumzăiţi, căci zumzăie eterul. Nefârtatele Faust triumfă. Profetic sună şi versul poetului nostru: „Răsare soarele, mă mir…”

20 ianuarie 1998

La pistă, Ben şi Fen

Primul este intelighenţia. Al doilea – rabocii klass. Amândoi, pensionari într-o suburbie chişinăueană… Ben se trage de la Benjamin, numele de botez al lui Franklin, descoperito­rul paratrăsnetului. Pe-al nostru l-au iubit părinţii, se vede, au pus în nume speranţă… Benjamin Franklin, ucenic la o fabrică de săpun, nopţile, în podul casei, la lumânare, citea. A rămas de la el şi un jurnal, cum să devii personalitate. În cele zece autosugestii una sună aşa: „Vorbeşte numai ceea ce ţi-e de folos ţie şi oamenilor, în rest – tăcere”. Oare nu cumva în tăcere l-a trăsnit gândul paratrăsnetului?

Fenea, adică Fen, tace în lipsă de autosugestie. Şofer, a fost preţuit între marii ştabi nomenclaturişti. Dar şi ca membru de partid, pentru că i s-a spus: „A nu, să intri în partid, dă ce­rere!…” Lui Feofan, buni­cu-său i s-a mărturisit: „Treb’sî şii cu dânşii, că şi Ke-ghe-be s-înti­risază”.

Acum, în doi, zvântează o tocitoare.

– Fenea, zice Ben. Ai făcut cerere?

Domol, încetinit, Fenea-Fen întârzie. Să zici, aşteaptă fulgerul să lovească paratrăsnetul. În sfârşit:

– Cui?

– Ce „cui”? Ce faci pe prostu’? Ministrului tău!

Benjamin, la anii lui, are o căpiţă de păr roşu-roşu, iar genele, flăcă­rui de chibrit. Fen îngână imemorial:

– Dacă-mi pare, nu-i ministru.

– D’apoi, Voronin a fost ministru, nu? Biletul de partid i l‑ai predat?

– …în pista mă-si, dacă ar mări penţia…

– Apoi, întreabă-l, Ţe-Ca ce are de gând?

– Crezi?

– Păi, klassovaia borba! Freacă-l!

Fen îl ogoaie pe Ben:

– Mă crezi? Numai la mata bieu vin curat. Încolo, totu-i pista mă-si, amestecat cu ceva!..

Bagă mâna după pachetul cu ţigări, privind absent prin geam toloaca, pustă kazahă. Veranda lui Ben e înaltă şi numai gea­muri – boxă de maşină basculantă.

– O să plouă, zice Ben, privind şi el afară.

Fen numără ţigările din pachet şi le bagă înapoi în buzunar.

– De unde ştii?

– Păi, Iaşul a transmis.

– Nu cred.

– Bre, când plouă pe Ieşi, plouă şi pe noi.

– Nu cred… Ieşii au ploaia lor, noi, a noastră…

Ben clipeşte năuc ochii săi alb-albaştri.

– Eşti tufecciu! Cât îi de la Ieşi până aici!?

– Ş-apă! De ce musai ploaia lor…

– Uite-te, bre, afară!

Norii par a fi pogorât în verandă.

– Nu-i musai…

– Hm, nu-i musai! N-ai înţeles până azi că dacă-i cutremur peste Prut, te cutremuri şi tu, rahatule?

– Munţii!.. Dealu’ nu cutremură!

Tfoi-machi!

Sprâncenele lui Ben scânteiază – s-a aprins becul din verandă –, electricitate, pe orar.

– Iaca şi lumina, zice împăcat Fen. De ce zici tfoi-machi?

– Pen’-că musăieşti! Nu-i musai să plouă, nu-i musai Voronin, nu-i musai cutremur, capul tău sec nu pricepe – se depărtează Luna de tine!

– Lumea?

– Luna, măi musăilă!

Fen îşi fixează pupilele căprui în Ben.

– Pista mă-si… Spui şi spui, da’ cu Luna ce am?!

– Păi, că nu ştii în ce poziţie doarme cioara în copac…

– !??

Fen, ochi şi urechi, prefăcut stană în scaun.

– Du-te acasă! – îl repede Ben.

Încetinit, aiurit, Fen se scoală:

– Bodaproste. Vin la nieta – mă doare capul. Mă duc… Şi – deodată:

– Iaca, de amu plouă! Oare de asta mă durea capul?…

– Şezi, dar! Spune-mi, cu cine votezi?

– …pista mă-si. Mata zici, fuge Luna… Isplică-mă!

Ben umple concentrat paharul lui Fen.

Ploaia răpăieşte aplauze în geamuri.

10 februarie 1998

Un ecou, peste 2500 de ani

Motto:

Am putea vinde lumea de reflecţii în schimbul unei lumi de ecouri, de pure şi oarbe ecouri, a tot ce se aude ori ce s-a auzit în Univers.

Petru Creţia

Cine a auzit vorbindu-se dimineaţa despre Dao, poate muri împăcat seara.

Confucius

Vinerea trecută câţiva profesori şi elevii acestora de la Liceul „Gheorghe Asachi” din Chişinău m-au invitat la un dialog. Tema? „Viaţă şi creaţie”. Din cele nouă clase de a noua au venit… patru (4!) şi un sfârc. Am rămas plăcut surprins de doi adolescenţi. Ochii, feţele lor vădeau freamăt lăuntric întru Gândire. Nu e puţin, zău, căci asta e proporţia şi între noi, maturii, aşezaţi între Nistru şi Prut. Dar poate că greşesc? Poate că ceilalţi, cum se zice, masele, ascund, tăinuiesc ori înăbuşă necesitatea de a gândi? Japonezii zic: munca e 3%, 97% e ideea.

Puţine lucruri am spus elevilor. Nespuse au rămas multe, multe… Două gânduri străine, străvechi, scumpe însă fiinţei mele, nu le-am stre­­curat acestor adolescenţi. Vorba e de muncă şi modestie. Ar fi trebuit să încep aşa: „Eu sunt mai în vârstă decât voi cu o zi. De aceea, nu vă sfiiţi de mine”. Şi o sugestie, aceloraşi tineri: „De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să slujeşti pe Stăpânul Cerurilor, pe SHANGDI?”

Aceste gânduri au fost rostite de un chinez. Au ajuns şi m‑au pătruns şi pe mine peste 2415 (două mii patru sute cincisprezece) ani. Cu mare întârziere, chiar mare de tot! Fuseseră auzite înainte de naşterea lui Hristos, cu vreo jumătate de mileniu, însă, luaţi aminte, în două propoziţii, o întreagă Evanghelie. Şi – cât de simple, cât de accesibile, aceste învăţături!

Mai departe, gândul m-a purtat spre meleagul acelui chinez. Iată, îmi ziceam, cum cucereşti lumea – cu o propoziţie, cu o idee, nu cu Armata 14. Acela reuşise să topească şi fierul, să toarne fonta cu 1600 de ani înaintea europeanului! Reţineţi? Cel ce ştie a turna fonta mai ştie să dureze şi gândul…

He-he, pe atunci, pe când Europa asta legată la ochi de papi şi patri­arhi voia cu orice preţ să „elibereze Sfântul Mormânt”, China avea busolă (la propriu şi la figurat), descoperise praful de puşcă, tiparniţa, xilografia şi avea nişte poeţi, nici azi întrecuţi!

Îmi huiduiesc rasa şi continentul? Pe basarabeanul meu, fie Moţpan, fie Cepoi? Îi văd, zbierându-mi în faţă:

– Ne chinezeşti, ai?! Păi, şi noi suntem comunişti-capitalişti.

– Da, răspund eu, însă merele voastre agrariene putrezesc sub ploi şi brumă.

Dar să ne întoarcem la acel chinez, născut înainte de Hristos cu 550 de ani. Ştiţi de ce? Sub gerul alegerilor, deputaţii sus‑numiţi s-au chiflicit de-a binelea, ca şi merele, pricepeţi? Din lipsă de gând şi idei… Aflaţi, pe acel chinez împăratul l-a declarat… întemeieto­rul statului. Oare când se va naşte şi pe la noi un basaraboit, să-l decla­răm întemeietor de republică!? Personal, l-am întrezărit viu pe un răs… răs‑răs… număraţi de optzeci de ori acest „răs” şi o să vă apară în faţă răs-strănepotul lui Confucius, ministrul de finanţe în guvernul Chang kai-shi.

Despre el mi-a vorbit un bătrânel-sinolog, al cărui chip îmi stăruie şi acum în memorie.

17 februarie 1998

Din volumul „Verzi suntem, verzi”, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009

The following two tabs change content below.