„Raiderii” politicii moldoveneşti

MIRCEA-V.-CIOBANUNu bate capul, spune drept cu cine vei vota! – e replica frecventă a prietenilor, după meditaţiile mele electorale. Le declar – sincer! – că încă nu m-am decis. Aduc şi argumentul meu de beton: îmi respect prietenii şi cititorii şi nu vreau să fac presiuni asupra lor în niciun fel. Le dau dreptate, oricum ar vota fiecare dintre ei.

Campania populară e construită de această dată pe sloganul: „votăm răul cel mic” (având în vedere că există şi „răul cel mare”, nu?). Pentru unii, catastrofală ar fi ratarea parcursului european, pentru alţii, dimpotrivă, integrarea europeană ar fi o tragedie; pe unii îi sperie venirea la putere a forţelor pro-imperiale, pe alţii îi îngrijorează oligarhizarea ţării, acumularea puterii în mâinile unui singur om. Pentru unii, „răul cel mare” se numeşte Plahotniuc, pentru alţii – Usatîi sau Dodon. Alegătorul este indecis nu pentru că nu pricepe, ci pentru că ştie prea multe şi încearcă să le împace cumva în mintea lui.

Integrarea europeană – scop sau mijloc?

Alegerea răului mic e conjugată cu îndemnul de a vota „partidele europene”. Doar că sloganul s-a redus la „Votaţi partidele de la guvernare!”, apoi la numai două dintre ele. Partenerii sunt eliminaţi din ecuaţie fără scrupule, ca cei mai mari duşmani. Logica asta (încă puţin şi vom ajunge la partidul unic) e ca „silogismul” memoriei şcolăreşti sincopate: „Cei patru evanghelişti erau trei: Luca şi Matei”.

Scena politică din ţările post-totalitare (vezi, d.e., România şi Ucraina) e şantier în construcţie, paleta spectrului politic recolorându-se în permanenţă. De unde au luat-o monopoliştii politici de la noi că ei sunt de neînlocuit? În Ucraina, formaţiuni noi, în două luni de la fondare, au câştigat alegerile!
La suprafaţă, „integrarea europeană” e un scop: votaţi-ne, ca să vă ducem în Europa! În realitate, e un mijloc de a accede în parlament: votaţi-ne, pentru că numai noi merităm să vă ducem în Europa. S-a mai gândit bătrânul continent politic să fie folosit într-un asemenea hal?

Lista nominalizărilor

Aici, în a-politicele mele meditaţii intervine un hiatus, cât o prăpastie, cât o mare deziluzie. Explic. Adun, de câteva zile, ceva ce trebuia să fie cel mai bun text al meu din perioada electorală. Analizând, la rece, realităţi şi promisiuni, oameni şi fapte, vroiam să explic de ce aş vota un partid sau altul. Cuantificând egal avantajele şi lacunele. Ar fi fost un model de imparţialitate, demonstraţie a obiectivităţii mele subiective. Dar, după evenimentele din ultimele zile, nu pot să fiu decât onest. Nu pot fi echidistant, apreciind egal corectitudinea şi ticăloşia.
***
De ce aş alege PLDM? – (mă) întrebam acum câteva zile. Un argument ar fi fost prim-ministrul Leancă: un şef de guvern cu care nu ţi-i ruşine să ieşi în lume. Cumsecade, respectuos faţă de colegi (inclusiv subalterni, inclusiv din alte partide). Bine, Leancă încă nu este PLDM. Dar acceptarea în echipă şi promisiunea de a-l face pe el (şi nu pe liderul de partid) prim-ministru ne şoptea că ceva se schimbă în partid. Intoleranţa şi aroganţa liderului faţă de colegii de partid, de guvern şi de alianţă erau locurile slabe ale lui Vlad Filat.
Aş fi votat pentru unii membri ai echipei care, pe terenul lor de responsabilităţi, sunt buni. Numai că poziţia lor nu contează în partid. Nu văd ca ei să se opună cumva procesului de oligarhizare a ţării, să stopeze cumva corupţia, să asigure o justiţie echitabilă şi transparentă, să dezvolte o economie bazată pe concurenţă onestă. Doar liderul are putere decisivă. Şi nu sunt convins că el îşi doreşte schimbarea (şi că este, la rându-i, independent!).

Între timp, Leancă face iar opinie separată. Nu ascultă de recomandarea PPE de a-l susţine pe Iohannis, ci se solidarizează cu opinia PD (sic!). Şi mai grav, el se implică activ în războiul lui Plahotniuc pentru eliminarea din cursă a PLR (partener de coaliţie, care l-a făcut prim-ministru!). Dacă Leancă era până mai ieri „faţa umană” a partidului, acum devine – benevol, sau nu-şi mai aparţine? – o figură dubioasă şi odioasă.
Evadarea Anei Guţu în tabăra liberal-democrată („ordonând” trupelor: „Rupeţi rândurile!”) şi angajarea grupului ei în campanie de partea PLDM denotă că democrat-liberalii şi PD au un pact secret „Molotov-Ribbentrop”, atacându-i împreună pe partenerii de coaliţie. „Răul cel Mare” îl are la mână pe „răul cel mic”? Atacul asupra PLR este o acţiune concertată, sau liberal-democraţii deja execută ordinele atotputernicului?

***

Aş putea vota PDM? – mă întrebam, provocator, adineaori. Îmi sunt simpatici câţiva membri ai săi. Îmi place că, fiind „de stânga” şi filorus, PD a acceptat construirea unui parcurs european. Abilitatea de a manevra între şanse poate să denote şi o artă a compromisului (calitate rară într-o lume polarizată). Dar liderul cu drept de veto este Vlad Plahotniuc. Crezând că votezi un partid proeuropean, dai soarta ţării pe mâna unui om care vrea să controleze toate instituţiile statului. Asta face imposibilă orice apropiere de UE. Ce te faci tu, alegătorul lui, după asta?
Cumpărarea lui Marinuţă şi a „jucăriei” Bodişteanu (un ex- şi un ministru în exerciţiu) – în plină campanie electorală! – e un mesaj sfidător: „Staţi cuminţi în bănci, vă cumpăr pe fiecare, când vă vine rândul!” Să zicem că băiatul cu funcţie de ministru nu prea înţelege ce face. Să zicem că, după ce l-au vizitat nişte sportivi (să fi fost candidatul Ţuţu?), s-a pătruns subit de dragoste pentru PD. Dar era normal ca partidul (unde era înţeleptul Diacov?) să-i spună să ducă jucărica (adică, ministerul) înapoi, că nu-i frumos să iei lucruri străine. Poţi să ticăloşeşti un om, dar o instituţie distribuită prin partajare proporţională este o expresie a voinţei unui popor, exprimată de aleşii acestuia. Preluând forţat şi ilegal un minister („moldoveneşte”: atac raider, exerciţiu bine cunoscut de partidul sportivilor), PD deteriorează echilibrul în coaliţie. Guvernul în acest caz trebuie să se autodizolve, solicitând vot de încredere. Dacă îşi permit acest tupeu în campanie electorală, când politicienii sunt monitorizaţi, vă închipuiţi ce se va întâmpla după?

***

De ce aş vota PL? Din obişnuinţă. Pentru că nu s-au aliat niciodată cu comuniştii. După trădarea explicită a lui Roşca, aici îşi regăsesc favoriţii mulţi dintre colegii şi prietenii mei. Îmi place principialitatea, la limita încăpăţânării, a lui Ghimpu şi cariera fără complexe a lui Dorin Chirtoacă. Adevărat, cel mai adesea, tot ei mă şi dezamăgesc. Uneori prin construcţia liniară a discursului, alteori prin obscure învăluiri, care creează suspiciuni în privinţa infailibilităţii.
Liberalilor le lipseşte un dram de cultură înaltă, care ar depăşi nivelul cântecului patriotico-folcloric sau al show-urilor gen „Surprize, surprize”. Pe de altă parte, Chirtoacă pierde deja autoritatea de primar, unde nu a făcut prea multe, iar al doilea mandat (poate fi ultimul) e pe sfârşite. Tot respingând lideratul, rămâne un fel de speranţă politică niciodată împlinită. Un parcurs cam aproximativ, încheiat la vârsta când se pensionează artiştii de balet.

***
De ce aş vota PLR? Pentru că are calităţile colegilor de mai sus, minus oligarhi, minus lideri încăpăţânaţi şi aroganţi. Un plus de imagine le aduce sacrificarea unui viitor comod propriu de dragul unui scop naţional. Un prieten le definea parcursul în felul următor: istoria mare va reţine sacrificiul; pe termen scurt, însă, istoria recentă, se va face a-i uita, de dragul altor „proeuropeni”. Punctele slabe vin dintr-o anemie inexplicabilă. Înhăituirea liberal-democraţilor cu democraţii (deranjaţi de sloganul anti-oligarhic), în scopul eliminării PLR de pe piaţa politică, demonstrează că reformatorii sunt pe calea cea dreaptă. Chiar îi poate avantaja, dacă vor rezista şi vor şti să acumuleze puncte. Pentru asta însă nu trebuie să se victimizeze, ci să lupte: le-au ridicat mingea la fileu chiar partenerii de ieri şi oponenţii de azi, divulgându-şi firea odioasă.

***

De ce aş vota PNL? Pentru că are un program simplu şi limpede, urmat cu o consecvenţă de invidiat: Unirea, integrarea europeană, aderarea la NATO, retragerea armatei ruse. De ce nu i-aş vota? Pentru că, ratând pragul electoral de atâta timp, nici nu încearcă să schimbe nimic în strategii, să-şi modifice programul şi discursul. Programul lor e o listă de dorinţe, nu un scop urmat printr-o anume strategie. O unire-vis, care pune toate problemele pe umerii Ţării-Mumă.
Am semnat pentru înregistrarea lui Oleg Brega. De ce l-aş vota? Ca să-i dau o şansă. Sau, dacă vreţi: sistemul fiind infect, poate că trebuie rodat şi prin aceste metode, a candidaţilor independenţi? Cu toate barierele care li se (im)pun, independenţii au dreptul la o şansă în plus.

Post-scriptum cu sondaje

Dincolo de curiozitate, care ar fi rostul sondajelor? Nu-s (nici măcar) pronosticuri. Doar un joc teleologic: să ne închipuim că azi e mâine şi că o mie de respondenţi sunt milionul la scară naţională… Alegătorul nu prea are ce să ia din sondaje. Ele pot să ajute doar staff-urile electorale, ca să-şi corecteze parcursul. Dar pot fi făcute şi pentru a manipula.

Un sondaj recent arată că „partidele proeuropene” vor avea o majoritate confortabilă. Ni se adie să dormim liniştit, pentru că „ai noştri” oricum vor câştiga? Ni se dă de înţeles cine are şanse şi pe cine nu merită să ne risipim votul? Dar poate că ni se sugerează că, dacă suntem dezamăgiţi de partidele „mari”, calculând voturile însumate ale partidelor mici, adăugând pe cei care nu s-au decis, şi pe cei care nu ştiu cum să voteze, putem obţine vreo 20-25%. Pentru liberal-reformatori (de exemplu). Ar fi majoritari în coaliţia proeuropeană!
Asta aşa, ca să interpretez şi eu cumva sondajele, odată ce ele se fac cu un scop anume…

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu