Râia dlui Voronin

După ce a devenit preşedinte, comunistul Vladimir Voronin a fost unul dintre principalele motive pentru degenerarea discursului public din Republica Moldova. În locul dezbaterilor despre idei şi politici publice, Voronin preferă atacurile ad hominem şi asasinatul moral.

Să ne uităm la câteva exemple: naţional-terorişti (2002, despre Iurie Roşca), oligofreni (2010, despre liderii Alianţei), „probleme cu capul” (2010, despre Mihai Ghimpu), „a băut o cantitate excesivă de whisky” (2010, despre preşedintele Traian Băsescu). Mai recent, dl Voronin ne-a spus că va fi nevoit să sfinţească primăria Chişinăului dacă pierde Dorin Chirtoacă şi că Alianţa a fost ca o râie în Republica Moldova. Credeam că doar Hugo Chavez vede semnul diavolului pe fruntea rivalilor.

Astfel de discurs are consecinţe extrem de grave fiindcă dezumanizează sistematic adversarii politici. Dacă un lider politic este bolnav, care ar fi concluzia logică? Ce facem cu o astfel de persoană – o lăsăm că conducă ţara sau o eliminăm? Dacă eşti un terorist, trebuie să fii pedepsit imediat, nu?

Calificativele de „gândac”, „câine” şi altele au fost întotdeauna indispensabile pentru organizarea crimelor împotriva umanităţii. În Rwanda, în timpul genocidului din 1994, un genocidar Hutu a intrat în casa unui Tutsi strigând: „Am ucis deja 399 de gândaci şi vreau să omor numărul 400!”. Dacă nu mai crezi în umanitatea adversarilor, nu mai există absolut niciun motiv să îi respecţi ca egali.

Ura cu care vorbeşte Voronin despre Chirtoacă, de exemplu, ar trebui să ne dea fiori fiindcă nu cred că dl Voronin mai poate simţi empatie pentru oamenii pe care i-a definit deja ca duşmani permanenţi. Mă sperie veninul cu care vorbeşte un lider politic despre colegii săi ca despre nişte fiinţe care trebuie puse în carantină.

În plus, un astfel de limbaj este deja copiat la indigo de ceilalţi membri şi susţinători ai PCRM-ului. Credeţi că protestatarii isterizaţi de la „marşurile sociale” se gândesc la Ghimpu ca la o persoană care are aceeaşi natură umană ca şi ei? Dodon a calificat protestatarii din aprilie 2009 drept „aşa-zisele” victime, dar să fie chiar atât de greu măcar să tresari la faptul că s-a dat cu pumnul în oameni nevinovaţi pe care, teoretic, patrioţii comunişti ar trebui să îi iubească fiindcă sunt din Moldova?

Nu este vorba doar de un elementar respect, care ar trebui să existe în societate pentru oamenii cu care nu suntem de acord. PCRM-ul vorbeşte deja despre adversari ca despre o altă specie, una inferioară care nu are ce căuta la putere sau chiar în libertate. Dacă Voronin crede sincer că liderii Alianţei nu sunt sănătoşi sau că sunt terorişti, este grav. Dacă o face pentru a câştiga voturi, trebuie să ştie că dacă repeţi de sute de ori că o persoană este râie, şobolan, alcoolic, nebun, electoratul va începe să te creadă şi te va întreba de ce nu o elimini. Sau va migra spre un lider care le promite că va purcede la eliminare.

Dacă sutele de mii de susţinători ai PCRM-ului nici măcar nu au tresărit la imaginile cu părinţii care stăteau zile întregi la comisariate în aprilie 2009, implorând poliţia să le dea drumul copiilor, înseamnă că încep să-şi piardă capacitatea de a-şi imagina cum ar fi să fie în locul altei fiinţe umane. Şi dacă ai ajuns să-ţi extirpezi orice urmă de empatie faţă de adversarii politici, aluneci rapid spre hău. Atâta ură nu distruge doar consensul social care este deja subţire în Moldova, dar te mai şi ofileşte ca persoană.

Cristian CANŢÎR