Radele vechi și noi sau Ce naște din Maidan, Maidan mănâncă

Adrian CiubotaruDuminica trecută, în Ucraina au avut loc alegeri parlamentare. Conform rezultatelor preliminare (la momentul redactării acestui articol), în legislativul de la Kiev au ajuns următoarele formațiuni politice: Frontul Popular – 22,17%, Blocul lui Petro Poroșenko – 21,81%, Partidul Samopomici – 10,99%, Blocul de Opoziție – 9,38%, Partidul Radical – 7,44%, Batkivșcina – 5,68%. Deși Ucraina se află, de facto, în stare de război, observăm că partidele de la extreme (comuniștii și Svoboda) nu trec, deocamdată, de pragul electoral.

Fapt îmbucurător, desigur, mai ales pentru cei care așteaptă încheierea cât mai grabnică a îndelungatei crize politice ucrainene. Totuși, doctrinele și aspirațiile mai mult sau mai puțin cumpătate ale partidelor care vor fi reprezentate în Rada de la Kiev (să nu vă inducă în eroare declarațiile belicoase ale lui Oleh Liașko, liderul Partidului Radical) nu rezolvă toate problemele viitorului Parlament ucrainean. Să le luăm însă pe rând.

Frontul Popular este o formațiune recentă, înființată de politicieni care s-au desprins, la momentul oportun (cu o lună și jumătate înainte de alegeri), de Batkivșcina Iuliei Timoșenko. Liderii Frontului Popular sunt prim-ministrul actual al Ucrainei, Arseni Iațeniuk, și Oleksandr Turcinov, fost președinte interimar al țării, actualmente – speakerul Radei. Iațeniuk și echipa s-au dovedit a fi niște politicieni abili, care au știut să preia controlul asupra Radei și guvernului imediat după fuga lui Ianukovici în Rusia și să evite, astfel, alegeri anticipate chiar în momentul declanșării luptelor din Donbas. Iațeniuk este patriot al țării sale și asta s-a văzut nu numai în declarații. Avocat de profesie, știe să fie și populist, dacă e cazul. Felul cum a pledat cauza Maidanului la el acasă, dar mai ales peste hotarele țării, i-au adus, cu certitudine, mai multă faimă decât deciziile luate ca șef al Cabinetului de Miniștri. Mai multă lume a observat că, în acel moment de răspântie pentru țară, nu exista un alt politician ucrainean mai potrivit decât Iațeniuk în postura de prim-ministru. În același timp, nu mai pot vedea în liderul Frontului Popular prim-ministrul de care are nevoie Ucraina în perioada imediat următoare, care nu va mai fi una a deciziilor istorice, ci a deciziilor economice. Decizii, după care chiar și bunul Dumnezeu și-ar pierde credibilitatea, dacă ar conduce Ucraina. Țara vecină nu mai are nevoie de tribuni, ci de tehnocrați.

Câștigarea alegerilor prezidențiale a confirmat previziunile lui Poroșenko: poporul va vota cu un lider extraparlamentar, cu o personalitate carismatică, cu un om relativ nou, dar rodat în sistem, cu un om bogat care, în loc să-și protejeze averile într-un moment de cumpănă, preferă să ia în cârcă o țară dezmembrată de un vecin agresiv și măcinată pe dinăuntru de politicieni mereu puși pe harță.

Nu cred însă că Arseni Iațeniuk va ceda atât de ușor șefia Guvernului, mulțumindu-se cu o parte, fie și grasă, din portofolii (după cum o sugerează rezultatele provizorii ale parlamentarelor). Și nu cred că are suficienți tehnocrați în echipă, capabili să facă față primului an postrevoluționar. Să nu uităm, Frontul Popular este os din osul Vaterlandului lui Timoșenko, Batkivșcina demonstrându-și deja, în două rânduri (2005 și 2007), „competențele” economice. Batkivșcina. Partidul „Doamnei de Fier”, văduvit de nucleul său „revoluționar”, aduce în noul Parlament doar ambițiile și supărările Iuliei Volodimirovna. Cu toate că vor milita, ca și mai înainte, pentru integrarea europeană și pentru democrație, doamna Timoșenko și deputații săi vor avea grijă să condiționeze votarea oricărei legi sau decizii într-o manieră care va exclude, deseori, posibilitatea oricăror negocieri. Mai mult, „Batkivșcina” va da dovadă de aceeași fermitate și inflexibilitate atât la guvernare, cât și în opoziție.

Blocul lui Petro Poroșenko, spre deosebire de Batkivșcina și de Frontul Popular, este, în bună parte, o formațiune extraparlamentară. Coaliția, formată din UDAR-ul lui Kliciko și Kovalciuk și NASTUP-ul actualului președinte al Ucrainei, este, în realitate, un avatar al partidului Solidarnist. De remarcat că Solidarnist nu a participat, din 2002, la niciun scrutin. A fost întotdeauna partidul de buzunar al lui Petro Poroșenko, care a așteptat cu multă răbdare să se lanseze pe piață în calitate de politician independent, cu o echipă proprie, bine finanțată și capabilă să absoarbă, la momentul potrivit, alte formațiuni și să creeze, astfel, coaliții câștigătoare pe fundalul dezbinării generale.

Poroșenko este un politician talentat și un om de afaceri de succes, care a investit mult suflet, dar și mai mulți bani, în cele două Maidane. Oligarh tipic pentru o țară postsovietică precum Ucraina, Poroșenko a judecat politica exclusiv ca pe o afacere. Și nu a greșit. La începutul anilor 2000, businessmanul Poroșenko era membru al Partidului Social-Democrat Unit (viitorul Solidarnist), loial președintelui Kucima. Mai apoi, a optat pentru Ucraina Noastră, vădind, astfel, darul clarviziunii politice. Prietenul Viktor Iușcenko nu numai că a botezat copiii lui Poroșenko, ci l-a ajutat pe acesta să-și salveze businessul amenințat atât de datorii, cât și de organele de anchetă: în 2005, președintele Iușcenko l-a demis pe ditamai procurorul general al Ucrainei, doar ca să claseze dosarul amicului Petro. În 2007, după scandalurile iscate de privatizarea întreprinderilor de stat, dar mai ales după conflictele cu Iulia Timoșenko, nemulțumită, ca de obicei, de „împărțeală”, înțeleptul Poroșenko nu a mai candidat la parlamentare pe liste de partid, preferând funcții importante care să-l țină aproape de prima pagină a ziarelor, dar departe de pârghiile reale ale puterii. A fost, de exemplu, și ministru al Afacerilor Externe pe vremea lui Iușcenko (2009-2010) și, timp de câteva luni, ministru al Comerțului și Dezvoltării Economice în epoca gloriosului Ianukovici (2012). Ca să nu mai spunem nimic despre faptul că, din 2007, a condus Consiliul Băncii Naționale a Ucrainei.

Cea mai spectaculoasă mișcare Poroșenko o va face însă în 2014, în timpul Maidanului. Văzând încotro înclină balanța, actualul președinte nu a participat la negocierile pe care le purtau Batkivșcina, Svoboda și alte formațiuni din opoziție cu Viktor Ianukovici. S-a ținut deoparte și atunci când se forma primul guvern revoluționar, preferând să câștige adeziunea Alianței Democratice pentru Reforme din Ucraina (UDAR), formațiune cu multe voturi și cu viitor politic incert după ce Vitali Kliciko devenise primar al capitalei. Câștigarea alegerilor prezidențiale a confirmat previziunile lui Poroșenko: poporul va vota cu un lider extraparlamentar, cu o personalitate carismatică, cu un om relativ nou, dar rodat în sistem, cu un om bogat care, în loc să-și protejeze averile într-un moment de cumpănă, preferă să ia în cârcă o țară dezmembrată de un vecin agresiv și măcinată pe dinăuntru de politicieni mereu puși pe harță. Detașarea de opoziția parlamentară și mai ales de Timoșenko au jucat un rol important, dar și mai decisivă a fost lipsa unui contracandidat pe măsură.

Crearea Blocului lui Petro Poroșenko, condus în prezent de Iuri Luțenko, a fost o altă mutare inteligentă pe care a făcut-o președintele ucrainean, cu mari șanse de succes. E absolut firesc ca Poroșenko să-și dorească un guvern în care partidul său să dețină cel puțin o jumătate de fotolii, dar nu este clar cum se va desfășura dialogul cu Frontul Popular și cu alți parteneri posibili la guvernare. Dată fiind istoria relațiilor, deloc amicale, dintre aceste partide, originea politică diferită a liderilor, viziunile ideologice și strategiile de guvernare diferite, viitorul guvern riscă să aibă o altă componență decât cea la care se așteaptă partenerii europeni sau ucrainenii înșiși.

(va urma)

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)