„Rădăcinile rămân chiar și atunci când au fost tăiate”

Interviu cu scriitorul Ovidiu Nimigean, România, Franța

Scriitorul Ovidiu Nimigean

 

– Stimate Ovidiu Nimigean, ați trăit la țară? Cât timp ați rezistat?

Ilva Mică (județul Bistrița-Năsăud. – n.n.) nu răspundea la ceea ce se înțelege în mod curent prin „la țară”. Comuna era un nod de cale ferată important (e și acum, dar importanța i-a scăzut proporțional cu involuția CFR-ului), avea o fabrică de cherestea care aduna forță de muncă din bazinul Someșului (privatizată, fabrica funcționează și astăzi), avea două școli, cinematograf, cămin cultural, chiar și o librărie. Țăranii deveneau, mulți dintre ei, proletari opt ore la serviciu, ceea ce însă nu-i împiedica să rămînă țărani în restul timpului, cultivînd pămîntul, crescînd animale, avînd grijă de gospodăriile lor solide etc. Iată, așadar, in nuce, o simbioză de tradiție și modernitate. Nimic idilic în ce spun. Exista, de asemenea, o tradiție grănicerească năsăudeană, adică, în primul rînd, memoria condiției de oameni liberi pe care o dobîndiseră localnicii în secolul XVIII prin decretul imperial al Mariei Tereza. Deviza regimentului grăniceresc, „Virtus romana rediviva”, rămăsese ca un ecou ciudat în zonă, în pofida ceaușismului ambiant. Am locuit acolo fără asfixii cehoviene, am trăit pur și simplu, nu „am rezistat”; plecarea, cînd i-a venit vremea, am resimțit-o ca pe o desprindere dureroasă, nu ca pe o mult tînjită eliberare. Dacă n-am rămas „la baștină”, pot spune, pe de altă parte, că nici n-am plecat niciodată cu totul. Iar cu trecerea anilor înțeleg din ce în ce mai bine exasperarea lui Cioran: „La ce bun să părăsești Coasta Boacii” ?

– În satul natal al personajului principal din romanul Dvs. „Rădăcina de bucsau” (Ed. Polirom), multiplu premiat, cam toate se dărâmă, se destramă, mucezesc, se hodorogesc. Protagonistul Liviu revine acasă pentru a-și îngriji Mama, lovită de boală, o vedem și pe ea prăbușită, zilele ei atârnă de un pai. Ce v-a împins spre acest subiect? De unde vine ambiția de a descrie amănunțit realitățile rurale?

Nu chiar toate se dărîmă și se destramă, lucrurile trebuie înțelese din perspectiva dramei personajului-narator și a atmosferei din România postdecembristă, cu „tranziția” ei confuză. Spre subiect m-a împins conjunctura biografică, peste care, ca scriitor, n-aveam dreptul să trec, deoarece îmi oferea prilejul de a-mi pune întrebări tranșante, de a mă confrunta dramatic, intens, fără plasă de protecție, atît cu mine însumi, cît și cu ideea mea despre literatură. O anumită meticulozitate a descrierilor ținea de „obligația fenomenologică” a întoarcerii la lucrurile înseși, la realitatea nemijlocită, la adevărurile nefardate și poate chiar, într-un anumit sens, la adevăr.

– Mama din roman e un personaj fabulos, înfruntă cu furie opinia publică, ține din răsputeri la propriile valori, acoperă cu blesteme bătrânețea și moartea. E altfel decât mamele supuse și umile din alte romane. Și-a educat bine fiul, i-a cultivat simțul responsabilității: în cele mai grele momente, el nu o abandonează, îi este alături, e responsabil și față de grădină, vie, stă un an cu mama și lucrează pământul, ține gospodăria. Nu prea mai întâlnești azi tineri cu facultate care să facă așa ceva. Romanul e despre rădăcini, nu? Vă obsedează tema rădăcinilor?

Cuvîntul „obsedează” e foarte puternic, atîrnă greu, dar trebuie să recunosc: da, mă obsedează. Și mă obsedează din ce în ce mai mult în peisajul programatic-diversitar al UE. Această obsesie m-a făcut, de altfel, să resimt ca pe o urgență traducerea Înrădăcinării lui Simone Weil (volumul a apărut anul trecut la „Polirom”, îl recomand imperativ).

– Romanul e prețios și datorită faptului că păstrați în el limbajul autentic de la țară, din zona Năsăud. De ce ați oferit în el atâta spațiu cuvintelor neaoșe? De ce ați mizat pe dialect, pe nuanțele fonetice și stilistice ale limbii? Limba română modernă nu are voie să abandoneze dialectele, regionalismele?

Am dat o explicație mai sus, cînd am vorbit de „obligația fenomenologică”. Pentru personajul cărții, lexicul și sonoritățile dialectale nu intră în aria pitorescului, ele sînt madlenele lui, reprezintă catalizatorii memoriei involuntare, învie o lume (care rămîne totuși pe jumătate spectrală, irecuperabilă, sfîșietoare) și au relevanță ontologică maximă. Limbajul „vernacular”, în termenii lui Ivan Illich, dizolvă depunerile culturale pietrificate. Începe, cu el, să i se dea dreptate lui Cratylos în disputa cu Hermogene. Altfel spus, scriitorul nu rămîne închis în codurile acreditate, într-o anumită mecanică a stilului, ci se apropie de energiile genuine ale limbii. E un lucru vital pentru un literat, vital la propriu. Îi transformă cartea din mormanul de words, words, words de care se amuza Hamlet, într-un organism viu (un animal, un monstru, un înger, un amestec din toate acestea, depinde, dar altceva decît literă moartă, oricît de șlefuită).

Romanul „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean a apăut în 2 ediții, a luat Premiul USR Sibiu, premiile revistelor „Observator cultural”, „Transilvania” şi „Tiuk!” şi Premiul Naţional pentru Roman, acordat în cadrul Colocviilor romanului românesc contemporan de la Alba Iulia.

– „Rădăcina de bucsau” e și o cronică a vremurilor de „după revoluție”, în care mai e prezent Ceaușescu. Imaginea României nu e deloc agreabilă, ba dimpotrivă. E o țară de coșmar unde nu mai există speranță. După ce ați editat romanul, ați decis să emigrați? Ce v-a determinat să plecați de la Iași, la Paris?

Imaginea României e una, la configurarea ei lucrează diverse narative și ideologii, realitatea României s-ar putea să fie mult (dacă nu radical) diferită de imaginea-clișeu care i se asociază. Dacă e să vorbim despre speranță, pesimistul din mine ar spune că nu mai există speranță în general, nu numai în România, sadicul din mine ar afirma că speranța moare ultima, credinciosul care aș putea fi ar considera abandonarea speranței ca pe un păcat capital, cinicul care nu vreau să fiu ar manipula lumea jucîndu-se cu speranțele ei, pragmaticul care mi-ar plăcea să fiu (și ardelean pe deasupra) ar  cumpăni lucrurile, neînțelegînd de ce atîta grabă în evaluarea unor situații atît de complexe. Revenind la chestiune, plecarea mea în Franța nu are nici o legătură cauzală cu situația din România sau cu editarea romanului. De fapt, nici n-am emigrat, am mers liniștit, cum ar zice Moromete, așa s-a întîmplat. Cărările imprevizibile ale vieții. Locuiesc întîmplător în Franța (deși determiniștii susțin că nimic nu este întîmplător) și continui să fiu continuu prezent în România (y compris Moldova), care înseamnă pentru mine mai mult decît o cosa mentale.

– De când v-ați stabilit în Franța? Ce preocupări aveți acolo? Ați început să scrieți în franceză sau scrieți tot în română? V-ați întâlnit cu Paul Goma? Cu cine din scriitorii francezi și români comunicați?

Am ratat de puțin o întîlnire cu Paul Goma la Belville. Acum, din păcate, e prea tîrziu, starea sănătății sale nu mai permite vizite. Cînd mă gîndesc la Paul Goma nu pot să nu adaug: să ne fie rușine! Sîntem, pe ambele maluri ale Prutului (dar mai mult pe malul românesc), nevrednici pînă la nemernicie de modelul pe care ni l-a oferit Paul Goma.

– La ce vă gândeați când ardea Notre-Dame? Ați văzut-o arzând?

Mă gîndeam, între fascinans și tremendum, că dacă în incendiul catedralei nu se călește credința și nu renaște un anumit spirit al Franței și Europei, atunci se alege scrumul de toate. Am văzut credincioși de toate vîrstele (foarte mulți tineri, între care asiatici și africani) îngenunchind, cîntînd și rugîndu-se, luminți de flăcări –  un tablou neverosimil pentru Parisul „republican”. Am văzut liber-cugetători inteligenți, care înțelegeau densitatea și ponderea simbolică a catedralei. M-a neliniștit încetineala cu care acționau pompierii. M-a nedumerit (și mă nedumerește în continuare) lipsa de curiozitate a oficialilor în privința cauzelor incendiului. M-au scîrbit, ca și pe majoritatea francezilor, anticatolicii viscerali, care au crezut că totul le este permis și-și pot da drumul și acum la bullying-ul lor de mari „emancipați” și mari rebeli de confort ; citez o strofă din cupletul stupid al lui Frédéric Fromet: „Un fait divers, certes, très très chaud/ Qui montre bien que chez les cathos/ Il n’y a pas que la pédophilie,/ Le feu au cul c’est aussi l’incendie.” („Un fapt divers fierbinte, mînca-ți-aș,/ Care arată că la papistași/ Pedofilia nu-i unicul dar,/ Curul aprins e și el un pojar.” – traducere de Ovidiu Nimigean).

– Cum arătau românii care au mers la vot pe 26 mai 2019? Se va schimba ceva după aceste alegeri?

Arătau îngrijorați de soarta țării. Asta e extraordinar. Cît despre schimbare, da, desigur, se va schimba, întotdeauna se schimbă. Dar, observînd fără prejudecăți premisele, deocamdată nu în bine.

– Ați fost la Chișinău? Impresia Dvs.? Ce cărți ale autorilor basarabeni ați citit?

Am fost în 1991, adică atunci am pus prima oară piciorul în Chișinău. Mai trecusem cu trenul, spre Moscova; mă izbise, văzut de pe geam, verdele intens al orașului. Chișinăul, la pas,  mi-a lăsat impresia unui spațiu urban aerisit, în care îți face plăcere să respiri. Citesc – s-ar putea altfel?! –   cărți ale scriitorilor basarabeni, aproape din fiecare autor contemporan am citit cîte ceva. Literatura basarabenilor reprezintă, în opinia mea, o șansă enormă pentru „reancorarea” literaturii române.

– Românii emigrați pot face mai mult pentru țara lor trăind și muncind în străinătate?

Cuvîntul „emigrați” nu mi se pare potrivit nici de data aceasta. Emigrant e Paul Goma. „Românii rezidenți în străinătate” va fi fiind o formulă mai pertinentă, în opinia mea. Da, pot. S-ar putea să facă, în timp, mai mult decît ne dăm noi seama acum.

– Va începe, oare, o reîntoarcere masivă a românilor acasă (un fel de migrație în sens invers)? Cine va fi primul mare intelectual/scriitor care va reveni în România, dând un exemplu pentru ceilalți conaționali? Pot fi restabilite rădăcinile care au fost tăiate?

În cazul majorității celor plecați, rădăcinile nu au fost tăiate. Ca să nu mai spun că aceste rădăcini rămîn chiar și atunci cînd au fost tăiate. Exceptîndu-i pe mancurți. Și poate nici în cazul lor nu e toată speranța pierdută.

– Mulțumesc pentru interviu !

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit