„În diplomație e ca în jurnalism: comunici”

Un reporter de război vede lucruri pe care alții le văd doar în filme  

Radu Ciobotea, consulul României la Bălți, în trecut reporter de război în conflictele din Balcani în anii ’90, a lansat recent la editura „Cartier” cartea intitulată „Reportajul. Tehnici de redactare”. Într-un interviu acordat JURNALULUI, Radu Ciobotea povestește despre provocările profesiei de reporter în conflicte armate, teama firească pe care o simte reporterul, despre postul de consul la Bălți pe care îl deține, și critică presa din RM și România pentru suprapolitizare.   

 

–         Domnule consul, credeți în viitorul reportajului ca gen?   

Cred în viitorul reportajului. Asta nu înseamnă că reportajul nu s-ar afla într-o criză în această perioadă, dar nu este o criză a genului, ci este o criză de cultură a jurnaliștilor. Atât în România, cât și în Republica Moldova, observăm un nivel al presei nu întotdeauna ridicat. Tot mai puțini jurnaliști se aventurează în acest gen care presupune răbdare în documentare și mult talent la scris.

Pe de altă parte, reportajul este foarte bine cotat și bine pus în evidență în toate țările occidentale. În Statele Unite, reportajul este pe loc de cinste. Autorii de reportaj sunt cei mai invidiați și cei mai predispuși să devină vedete în presa internațională. Majoritatea sunt corespondenți speciali în războaie, fie în alte situații cu totul ieșite din comun. A stăpâni acest gen este un lucru foarte frumos și indicat pentru un jurnalist. Poate să-și dezvolte capacitățile și să devină, dacă doriți, un star în meseria sa.

–         Citind ziarele din RM, ați formulat niște obiecții. Care sunt aceste critici?

Este o prea mare politizare a presei. Cititorul are nevoie de o presă care să-i spună ce se întâmplă în politică, dar nu doar atât. Cititorul are nevoie, în afară de informație, și de povești adevărate. Povestea omului de lângă noi. Povestea unui întâmplări despre care nu am auzit, dar este una cu totul specială. Aceste povești trebuie căutate cu răbdare și exprimate într-un mod cât mai atractiv, mai original. Asta deocamdată lipsește în presa noastră. Este nevoie, pentru a-i readuce prospețimea, să revenim la reportaj.

–         Ce a constituit o mai mare provocare pentru Dvs. – cariera de reporter de război sau cariera diplomatică, în special postul Dvs. la Bălți?

Sunt provocări diferite. Eram foarte bucuros când eram reporter de război. Mă simțeam bine pentru că îmi făceam meseria în momente cu totul speciale. Asta corespundea temperamentului meu, mai ales cu ani în urmă. Diplomația se leagă într-un fel de jurnalism pentru că ea se bazează tot pe comunicare. Cred că experiența de la Bălți îmi pune dificultăți noi pe care, cred că le rezolv: dificultăți de comunicare politică, de integrare într-un mediu deschis. Acesta e rolul diplomației până la urmă, să ne cunoaștem și să comunicăm unii cu alții.

–         Cum ați întâmpinat ideea de a deveni consul la Bălți? Care au fost așteptările și care sunt realitățile acum?

Am intrat în diplomație din 2007, prima mea misiune fiind Parisul. Cea de-a doua, la Bălți, este total diferită și a constituit o provocare pentru tânărul jurnalist care am fost (și sper că am rămas…). Căci diplomația înseamnă tot comunicare și tot un șir de noutăți, ca și în cazul corespondenților speciali. Dar, desigur, în alte contexte și în alte tipuri de relații cu lumea din jur. Orașul este mai primitor și mai… special decât îmi imaginam. Este un post extrem de interesant și sunt sigur că îmi voi încheia misiunea cu multe amintiri plăcute.

 

–         La ce conflicte ați servit ca reporter de război?

Am fost în toate războaiele din Balcani, din fosta Iugoslavie. Una din cărțile mele, „Reportaj fără învingător”, povestește perioada anilor 1991-1998. Ani în care am fost în Sarajevo mult timp. Apoi în Croația, Vukovar, Srebrenica. Multe locuri unde s-au dat bătălii. Ulterior, în 1999-2000, am fost corespondent special în Kosovo. Mărturisesc că ultima mea aventură nu s-a terminat prea bine fiindcă am fost expulzat împreună cu colegi din presa occidentală. O vreme n-am mai putut să mă întorc în acea țară.

–         Potrivit statisticilor, în anul 2012 au murit 119 jurnaliști în timp ce-și făceau meseria. Mulți au murit în Siria. Când ați fost reporter de război, de ce vă era frică, dacă vă era? Ați fost în pericol?

Meseria de corespondent de război este deosebit de riscantă, în ciuda acreditărilor speciale și altor forme de protecție. Teama face parte din „normalitatea” acestei situații atunci când te afli în prima linie. Dar ea este depășită mai ales de sentimentul că te afli într-un loc unde publicul nu are acces și că îți poți face meseria în mod excepțional. Înțelegi, atunci, dramatismul și intensitatea stării de război, iar aceasta este o trăire la care puțini oameni ajung. Majoritatea văd astfel de lucruri doar în filme. Răspunsul este da, mi-a fost teamă în unele momente, când nimeni nu putea să-mi garanteze că voi supraviețui. Și da, evident, am fost de multe ori în pericol.

–         Vi s-a întâmplat să vă riscați viața pentru a obține o informație?

Da, mi s-a întâmplat. De fapt, odată ce alegi să pleci în război, riscul trebuie asumat. Nu știi totdeauna unde se află pericolul, ce informație te face vulnerabil. Afli pe parcurs, când nu mai poți schimba mare lucru.

–         Jurnaliștii americani au fost criticați pentru faptul că nu au reflectat echidistant războiul din Irak. Acești reporteri au trăit în cazărmi, alături de soldați. Este posibil ca prietenia față de soldați să diminueze din echidistanța unui reporter? Vorbim despre un Sindrom Stockholm la reporteri?

A trăi alături de soldați înseamnă o protecție sporită, dar, în același timp, o pierdere a statutului de martor obiectiv. Mi s-a întâmplat și mie acest lucru, dar am încercat, apoi, să trec de partea cealaltă a frontului, să aflu cum este înțeles conflictul de cei care îmi păruseră inamici. Aceasta este singura soluție de a păstra o echidistanță absolut necesară, fără de care credibilitatea reporterului are de pierdut. Nu are de ce să existe vreun Sindrom Stockholm la ziariști, fiindcă ei sunt liberi să își realizeze materialele în orice punct din teren care conferă valoare jurnalistică.

 

–         S-au schimbat rigorile după care funcționează un reporter de război acum, în comparație cu cele din pe timpul când erați reporter de război?

Nu s-au schimbat. Poate doar tehnica de înregistrare a mai evoluat puțin. A evoluat și birocrația, și sistemul de acreditări. Acum un reporter este mult mai limitat în deplasările sale decât cu unul – doua decenii în urmă. În anii ’90, îmi permiteam să plec singur unde mi se părea mai important pentru cititorii mei. Acum șansa unei alegeri nu prea există. Am plecat spre Kosovo înainte de a se fi stabilit acreditările, riscând să fiu arestat. Și, evident, chiar am fost arestat. Dar asta mi se părea picanteria situației, dacă toți ziariștii merg în turmă și citează comunicate oficiale, nu mai există nici o prospețime a informației, nici o implicare directă a reporterului. Or, aceste atuuri nu trebuie niciodată pierdute.

 

A dialogat Vadim VASILIU

The following two tabs change content below.