Puterea „păduchilor”

 

“La démocratie, c’est le pouvoir pour les poux de manger les lions”, spunea George Clemenceau. Așadar, democrația ca puterea “păduchilor”, altfel spus, ca modalitate de legitimare a tuturor acțiunilor și faptelor, inclusiv a parazitismului, altfel reprobabil, cu condiția ca cei care le comit să fie sau să reprezinte o majoritate. În virtutea drepturilor egale pe care societatea democratică le acordă tuturor membrilor săi, fiecare se simte îndreptățit să-și exercite “puterea” care îi revine în limitele prevăzute sau nu de lege: prin vot, prin participare, prin luarea deciziilor, prin democrație directă, prin protest sau chiar prin revoluție. Uneori, această “putere” subminează înseși temeliile democrației, alteori îi speculează doar slăbiciunile, fără a o distruge. Totul depinde, prin urmare, de individul sau colectivitatea care o exercită.

Cea mai mare slăbiciune a democrației rezidă, după cum afirmă oamenii deștepți, în confuzia, voită sau nu, pe care apologeții democrației absolute o fac între egalitate și libertate. În afară de aceasta, nu este înțeleasă bine nici egalitatea ca atare: prin natura lor, oamenii nu sunt, nu pot și nici nu vor să fie egali. Singura egalitate posibilă este cea a “condițiilor”, ar spune Alexis de Tocqueville: societatea trebuie să asigure tuturor condiții egale, astfel încât până și cel mai umil fiu de țăran să aibă șansa de a deveni președinte al țării dacă are toate calitățile pentru aceasta.

Secolul XX a demonstrat că ne putem lesne dispensa de al doilea termen al ecuației: oricine putea ajunge în fruntea societății, indiferent de originea lui socială, fără a întruni însă neapărat și întotdeauna “calitățile” sau “meritele” necesare. În prima jumătate a secolului, într-o bună parte a Europei democrația prost înțeleasă și aplicată fără discernământ a instaurat regimuri dictatoriale sau totalitare. După eșecul acestora, utopia egalitaristă nu a zăcut mult în ruine, renăscând și afirmându-se din nou cu putere în societatea postindustrială.

“Păduchii” populismului devorează azi până și cei mai viguroși “lei”. Acolo unde paraziții nu se manifestă ocazional sau accidental, ei devin o constantă a vieții publice și a procesului politic, își creează clase sociale și chiar politice. Deținând puterea, șubrezesc corpul democrației, slăbindu-i imunitatea: în Catalonia, atacul asupra democrației se desfășoară sub flamura “independenței naționale”, în SUA sau în Franța, în numele “corectitudinii politice”.

“Leul” democratic occidental este încă destul de matur și viguros și încă mai poate să supraviețuiască molimei, deși tot el a răscolit și găsit în gunoaiele unor ideologii perimate și periculoase agentul patogen. “Leul” est-european, în schimb, e ceva mai tânăr, mai firav și deci mai expus. Derapajele de la democrație din Polonia, Cehia, Ungaria și, mai recent, din România o confirmă fără rest.

Ce se întâmplă la București sub Dragnea e pe cât de explicabil, pe atât de fantasmagoric. Noua guvernare PSD nu e doar cea mai proastă guvernare social-democrată de după Revoluție, e un adevărat episod din Ubu Rege, o cădere evidentă a jocului politic la nivelul unei bumbăceli de cartier, al unei găseli între gagii, dominate de parapon, ambâț și fanfaronadă. Într-un cuvânt, o “teleormanizare” a politicii care nu va degenera, desigur, într-o dictatură – prea mare e osul pentru baronul Liviu –, dar va amâna (deja amână!) acele schimbări în bine la care se puteau aștepta românii după o perioadă destul de lungă de creștere economică. Voința unui grup de penali de a scăpa de DNA a fost mai convingătoare decât voința altor grupări politice de a continua reformele și de a lăsa justiția să triumfe. Cotropită de simplitatea și accesibilitatea mesajului electoral social-democrat, majoritatea celor care au votat PSD-ul în toamna anului 2016 au optat, de fapt, pentru reintrarea țării în carantină. Căci în șapte luni de aflare în fruntea Guvernului, prim-ministrul Mihai Tudose nu a efectuat nicio vizită bilaterală în capitalele europene. Iar atunci când premierul nipon, Shinzo Abe, a venit să discute cu acesta posibilitatea unor noi investiții, nu a mai avut cine să-l întâlnească la Otopeni: Tudose își încheiase în ajun chermesa, ori o reîncepuse, doar că în altă calitate.

Democrația din Republica Moldova, din păcate, nu intră nici măcar în această categorie a “leilor” est-europeni. Nici măcar nu e o mâță de pripas, e o simplă colonie de paraziți.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)