Punerea jugului sovietic

2 AUGUST 1940 // Legiferarea raptului de la 28 iunie 1940 şi a dezmembrării Basarabiei

Invadarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, de către o numeroasă armată sovietică, alcătuită din 14 divizii de infanterie, motorizate şi de cavalerie, 3 brigăzi de tancuri şi aeropurtate, a constituit începutul unui lung calvar al unei populaţii inocente, care nu se făcuse cu nimic vinovată faţă de o putere străină, cu care nu se aflase, până în acel moment, în niciun fel de raporturi, şi, prin urmare, nu avea cum să fie învinuită de cele mai grave crime împotriva statului sovietic, pe care organele de represiune le-au proferat împotriva unor categorii întregi de basarabeni. Multiplele capete de acuzare, unele mai absurde decât altele, au făcut, în consecinţă, sute de mii de victime în teritoriile ocupate.

Poliţia politică a dictaturii comuniste forma o castă alcătuită din elemente alogene

Instrumentarea crimelor se realiza prin intermediul unui întreg sistem de instituţii ale statului totalitar comunist, importate integral în teritoriile ocupate din spaţiul sovietic şi, în primul rând, din RASS Moldovenească. Din categoria acestora făceau parte numeroase trupe ale NKVD-ului – poliţia politică a dictaturii comuniste, nomenclatura de partid, care, în mod automat, s-a constituit în eşalonul superior al puterii, castă alcătuită în exclusivitate din elemente alogene, cu cele mai mari şi nemeritate privilegii. Tribunalele militare, alături de structurile NKVD-ului, au constituit un alt important instrument al terorii. Din categoria instituţiilor de tip sovietic de import mai făceau parte diferite ministere, alte structuri de stat sovietice, implantate în teritoriul ocupat cu întreg efectivul de angajaţi, şi aceştia, în exclusivitate, de provenienţă străină.

Chiar din primele zile, puterea în teritoriile ocupate a fost preluată de către organele politice ale armatei roşii, comisariatele militare, care au interzis organele administrative existente, cele judiciare, poliţieneşti, sindicatele etc., în locul lor instituind sovietele săteşti, comitetele executive raionale, judeţene, procuratura şi tribunalele de tip sovietic, secţiile de miliţie şi cele ale NKVD-ului.

Operaţiunea de substituire a vechilor structuri de stat urma să culmineze cu constituirea unei republici unionale

Chiar dacă, formal, conducerea de partid şi sovietică a RASSM şi-a extins prerogativele în Basarabia, deciziile reale erau adoptate la Moscova şi Kiev. Instituirea comitetelor judeţene şi raionale de partid, a celor executive, precum şi confirmarea componenţei acestora s-a decis la Kiev. Din cei 51 de membri ai comitetelor judeţene de partid nici unul nu era originar din Basarabia şi doar doi erau de provenienţă română. Comitetele executive judeţene, alcătuite din 71 de persoane, includeau doar patru moldoveni, ceilalţi fiind, în special, ruşi şi ucraineni.

Întreaga operaţiune de substituire a vechilor structuri de stat cu cele de tip sovietic urma să culmineze cu constituirea unei republici unionale în teritoriile ocupate. Din start, se prefigurase formarea unei atare entităţi în urma fuziunii întregii RASSM cu întreaga Basarabie. Organul central de presă al partidului bolşevic, ziarul “Pravda”, în editorialul său din 11 iulie 1940, pleda pentru “reunirea RASSM cu Basarabia”, în formula integră. Acelaşi mesaj răsuna şi în cadrul mitingurilor “oamenilor muncii” în teritoriile proaspăt ocupate. Autorităţile comuniste de la Kiev aveau, însă, un alt punct de vedere în această chestiune. Ele căutau să convingă conducerea centrală de la Moscova asupra necesităţii încorporării în componenţa RSS Ucrainene a sudului şi nordului Basarabiei, a opt raioane din cele paisprezece ale RASSM, precum şi a nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa.

Tranzacţia dintre conducerea comunistă de la Moscova cu cea de la Kiev a fost legiferată în cadrul sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al URSS, care a avut loc la 2 august 1940, la Moscova. Noua Republică Unională Moldovenească includea doar o parte a Basarabiei, din care au fost amputate judeţele Cetatea Albă, Ismail şi partea sudică a judeţului Cahul, precum şi cea mai mare parte a judeţului Hotin. În felul acesta, Imperiul sovietic a reprodus, în mod fidel, practic, toate amputările teritoriale operate de către Imperiul Otoman din teritoriul Principatului Moldovei, cu o singură excepţie, pentru acel moment – Tighina, pe care o va răşlui, ceva mai târziu – la începutul anilor 90 ai sec. XX.

Opt raioane ale RASSM, sudul, nordul Basarabiei, nordul Bucovinei, precum şi Ţinutul Herţa au fost anexate la RSS Ucraineană

În componenţa noii republici unionale au fost incluse, aşa cum şi-a dorit Kievul, doar şase din cele 14 raioane ale “autonomiei moldoveneşti”. Celelalte opt raioane ale RASSM, sudul, nordul Basarabiei, nordul Bucovinei, precum şi Ţinutul Herţa au fost anexate la RSS Ucraineană. Autorităţile sovietice de ocupaţie şi-au permis grave abateri de la propriile principii pe care propaganda sovietică le trâmbiţa sus şi tare. Este vorba despre aşa-numitul principiu etnic, care, în cazul constituirii RSSM, a fost, pur şi simplu, sfidat. Din cei 959.115 de locuitori ai celor trei judeţe basarabene, încorporate în componenţa RSS Ucrainene, 272.314 (28,4%) erau etnici români. Ucrainenii se poziţionau pe locul doi, cu 244.017 (25,4%). O situaţie aproape similară era şi în nordul Bucovinei. Ţinutul Herţa avea circa 90% de etnici români. Până şi o parte din cele opt raioane din RASSM, care au fost incorporate în cadrul RSSU, includeau regiuni cu populaţie compactă moldovenească.

Un atare deznodământ trist se datora modului în care s-a decis constituirea RSS Moldoveneşti – fără consultarea prealabilă a populaţiei din teritoriile ocupate. Cât priveşte mult trâmbiţatul plebiscit din Basarabia, pentru care autorităţile sovietice bătuseră ani la rând multă monedă, acum acestea îl uitaseră cu desăvârşire. Mai mult decât atât, aducerea la Moscova a unui grupuscul nesemnificativ de “delegaţi”, care, cică, reprezentau “oamenii muncii” din Basarabia, RASSM, nordul Bucovinei, nu avea un caracter, cât de cât reprezentativ – din cele 32 de persoane, doar şapte erau etnici români, majoritatea covârşitoare (19) fiind ruşi şi ucraineni. Lucrul cel mai grav, “delegaţii” au fost admişi în sala de şedinţe doar pentru a “saluta Sovietul Suprem” şi a-i mulţumi lui Stalin pentru toate “binefacerile” sale, nu însă şi pentru a exprima un punct de vedere, în “numele oamenilor muncii”, şi abia după ce T.A. Konstantinov, preşedintele guvernului RASSM, a încuviinţat amputările teritoriale ale Basarabiei şi “autonomiei moldoveneşti”!

Maniera în care a fost formată RSS Moldovenească nu numai că a însemnat ignorarea doleanţelor populaţiei din teritoriile ocupate, ea fiind şi în flagrantă contradicţie cu Constituţia lui Stalin, din 1936, care nu prevedea ca Sovietul Suprem să fie în drept să creeze sau să proclame noi republici unionale. Acesta avea doar prerogativa să le admită pe acestea în componenţa URSS.

Procesului de dezmembrare teritorială a Basarabiei şi RASSM a finalizat, la 4 noiembrie 1940, când fusese publicat decretul Sovietulului Suprem al URSS care legifera frontierele definitive dintre RSSM şi RSSU. Răşluirea sudului Basarabiei avea drept scop lipsirea RSSM de statutul de entitate riverană la Dunăre şi la Marea Neagră, iar amputarea nordului provinciei (judeţul Hotin) ţintea curmarea unor relaţii istorice dintre nordul Bucovinei şi Basarabia şi le făcea pe acestea şi mai vulnerabile politicilor de asimilare.

“Bilanţurile” dramatice ale actelor din 28 iunie şi 2 august 1940

Dezmembrările teritoriale au fost însoţite de declanşarea unui amplu proces de deznaţionalizare. Repatrierea forţată a etnicilor germani din sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei (peste o sută de mii de persoane), a fost însoţită de un proces de colonizare a localităţilor părăsite de germani cu etnici ucraineni, în detrimentul populaţiei autohtone şi majoritare. Mobilizările forţate a circa o sută de mii de tineri din RSSM şi nordul Bucovinei, doar în decursul primului an de ocupaţie sovietică, urmărea, în afară de interesul economic, şi pe cel al schimbării raportului dintre populaţia majoritară şi alogeni. Acelaşi efect urma să-l producă invazia de specialişti din afara RSSM. Procesele de deznaţionalizare erau promovate prin şcoală, biserică, administraţie, justiţie.

Cel mai grav lucru l-a constituit, însă, utilizarea terorii la scară largă, care a condus la pierderi umane imense. Asasinările în masă, condamnarea a zeci de mii de oameni la ani grei de închisoare sau la izolare în lagărele de concentrare, deportările altor zeci de mii de persoane nevinovate în Siberia, dincolo de Cercul Polar – toate aceste practici criminale au fost inaugurate şi promovate în mod consecvent în primul an de ocupaţie sovietică a teritoriilor din stânga Prutului şi continuate, cu aceeaşi tenacitate criminală, după reanexarea acestora, în anul 1944, cu o singură mare diferenţă – arsenalul mijloacelor criminale de exterminare a oamenilor a fost completat, după reocuparea sovietică, cu cel al foametei organizate, care a făcut încă vreo 300.000 de victime inocente. Acestea sunt, din păcate, “bilanţurile” dramatice ale actelor din 28 iunie şi 2 august 1940.

Ion Varta, doctor în istorie

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău