PUNCT. ŞI DE LA CAPĂT…

Ca întotdeauna, aceste veşti cad năprasnic, când te aştepţi mai puţin – pe Aureliu Busuioc l-am văzut bine dispus la adunarea de vineri de la Uniunea Scriitorilor! Galant şi curtenitor cu doamnele şi domnişoarele care roiau în jurul mesei unde făcuse popas. Spiritul său de cavaler făcea să dispară parcă scaunul cu rotile la care era condamnat de la un timp. Deşi adunase ani mulţi, profilul său de împărat roman, care îl inspirase admirativ pe Alex. Ştefănescu, nu dădea semne că ar vrea să îmbătrânească. Ironic, ascuţit la limbă, doar cu o replică ceva mai încetinită, avea alura unui nemuritor.

Odată cu retragerea lui Aureliu Busuioc din această Vale a Plângerii, se încheie o civilizaţie. În linii mari, cultura sa era formată în intimitatea interbelicului românesc, deşi i-a fost destul de familiară şi epoca modernă. Doar el putea să-ţi spună cum arăta Bacovia, căruia, şcolar fiind, îi făcuse o vizită acasă, la Bacău, împreună cu alţi colegi, călătorind într-un vagon cu cărbuni. Doar el putea să recite fluent poeme din clasicii latini. Inutil să precizez – în latină! Literatura şi cultura română, în manifestările lor cele mai elevate, erau înscrise în codul său genetic, şi nu suprapuse, ca un pospai de agoniseală. Nume, fapte, oameni, detalii, amănunte fireşti din care se compune o civilizaţie şi pe care nu le descoperi în orice enciclopedie doar de la el le aflai. Împletea faptul cultural cu faptul divers. Ştia să descrie atât de plastic un rachiu de dude, băut cândva, încât dudul din care erau distilate fructele căpăta ceva din sacralitatea biblică a stejarului din Mamvri.

Nobleţea acestui fond genetic se vădea întâi prin omul Aureliu Busuioc. Prin gestul aristocratic, uşor manierat de a săruta mâna doamnelor. Cel care scrisese Singur în faţa dragostei cunoştea perfect ritualul. E o probă simplă, de rutină, dar care separă imediat gentilomul de mocofan. Apoi prin operă – şi versul, şi proza gândite de el aveau graţia expresiei culte, ce aduna la bază şase secole de literatură românească pură. Asta a permis criticii să diversifice, stilistic şi tematic, literatura de aici. Odată cu scrisul lui Aureliu Busuioc, spuneau ei, se iniţiază faza urbană a literelor basarabene.

Cu câţiva ani în urmă a scris o carte pe care o intitula, scurt şi abrupt, cum ar cădea o lamă de ghilotină – Punct. Titlul angaja un pariu cu destinul la o vârstă când puful de păpădie părea consistenţa însăşi. Generos, destinul a preschimbat punctul aneantizator într-o virgulă a continuităţii. A mai lansat câteva cărţi. Acum punctul final nu a mai acceptat jocul de-a virgulele.

Sunt poezii, expresii, fraze, titluri care au rămas să poarte, simbolic, numele scriitorului. Acestea nu îmbătrânesc şi, dacă harul revărsat în ele le permite, nici nu mor. Aşa că Punct. Şi de la capăt…, maestre Aureliu Busuioc!

Eugen Lungu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)