Puicuţa

95031123-mata-hariMargaretha Zelle, mica olandeză, Lady Mac Leod, soţie de soldat, şi, evident, „H21”, spioana plătită de Germania, este vorba de Mata Hari, „cocota” care a vrăjit Parisul

O femeie însoţeşte militarii: sora Leonida, sprijinul fidel al deţinuţilor. Un gardian deschide uşa unei celule. Trei femei sunt trezite brusc. Sora Leonida arată spre una dintre ele. Aceasta are 42 de ani. Faţa sa este marcată de sfârşitul iminent, şevelura zburlită e încărunţită la tâmple. Un soldat anunţă marţial: Zelle, aveţi curaj, ora ispăşirii a venit!”.

Bărbaţii se retrag, lăsând-o singură cu Leonida. Ea se trezeşte şi se îmbracă pentru ultima dată. Câteva minute mai târziu, apare schimbată complet în curtea închisorii „Saint-Lazare”. Frumoasă, senzuală, mândră. Margaretha Zelle a redevenit cea care a pus Parisul la picioarele sale: Mata Hari, divina dansatoare orientală. Zeci de persoane au venit să asiste la ultima sa reprezentare…

„Veţi vedea o moarte frumoasă”

Bucuroasă, până la ultima suflare. O maşină o duce la Vincennes. Pe un teren noroios, plutonul de execuţie o aşteaptă. Ea merge fără a şovăi, sora Leonida o însoţeşte.

Mata o asigură pe călugăriţă: „Nu vă temeţi de nimic, eu sunt puternică. Veţi vedea o moarte frumoasă. O strânge la piept. În faţa ei, 12 soldaţi. Mata Hari va muri. Împreună cu ea vor muri Margaretha Zelle, mica olandeză, Lady Mac Leod, soţie de soldat, şi, evident, „H21”, spioana plătită de Germania. Ea a întruchipat toate aceste femei. Şi acest lucru a omorât-o.

Minciuna face parte din viaţa sa încă din copilărie. Margaretha s-a născut la 7 august 1876 la Leeuwarden, un cătun batav. Tatăl său, Adam Zelle, pălărier prosper, este un mincinos. Obsedat de reuşita sa, se prezintă „baron” şi îşi elaborează un arbore genealogic prestigios. Mama sa, Antje, e o femeie mult mai ştearsă. Margaretha are trei fraţi mai mici, însă ea este favorita tatălui său. Adam îi oferă o educaţie burgheză. Îmbrăcată în cele mai frumoase rochii, ea este prezentată constant atenţiei sătenilor, mândria tatălui său.

Îi vrăjeşte pe toţi bărbaţii

Însă în 1889, la 13 ani, lumea sa de păpuşă se năruie. Adam Zelle mincinosul falimentează şi îşi abandonează familia. Divorţul este pronunţat în septembrie 1890. Mama sa nu supravieţuieşte: moare nouă luni mai târziu de o boală de inimă. Margaretha pleacă să stea la un unchi lângă Haga.

La 17 ani, ea învaţă la o şcoală normală. Devenită femeie, ea îi încântă pe toţi bărbaţii, inclusiv pe directorul şcolii. Viaţa la unchiul său este foarte severă, de aceea e nevoită să plece. În 1895, găseşte un anunţ: „Ofiţer în permisiune ce îşi face serviciul militar în India olandeză caută o femeie de caracter agreabil”. Se numeşte Rudolf Mac Leod, se îndrăgosteşte de Margaretha de la prima lor întâlnire. E mai în vârstă cu peste 20 de ani decât ea. Se căsătoresc la 11 iulie 1895. La 30 ianuarie 1897, Margaretha devine mama unui băiat, Norman. Câteva luni mai târziu, mica familie se îmbarcă pe vaporul „Principesa Amalia”. Direcţia – Indonezia.

Singura femeie albă care poartă sarong

Căsătoria eşuează repede. Rudolf este un soţ violent, alcoolic şi infidel. Cuplul se destramă, naşterea unei fetiţe, Jeanne-Louise, nu schimbă nimic. Margaretha trece printr-un coşmar. Ea nu suportă mediul închis în care trăiesc coloniştii. Unicul său refugiu: cultura locală. Este singura femeie albă care poartă sarong. Este pasionată de dansul hindus. O fascinează erotismul degajat de această artă. În discuţiile sale, sesizează o expresie care sună foarte frumos: „mata hari” / „ochiul zilei” sau „soarele”, în malaieză.

Într-o scrisoare adresată unei prietene, ea menţionează: „Am devenit dansatoare sfântă! Evoluez sub numele Mata Hari”. O minciună care va deveni realitate. La 28 iunie 1899, viaţa sa se cutremură din nou: fiul său moare misterios. Margaretha este devastată. Rudolf o acuză de moartea copilului…

Margaretha se reinventează

Cuplul este distrus şi, la începutul lui 1902, se întoarce la Amsterdam. Câteva luni mai târziu, Rudolf părăseşte domiciliul conjugal. Apoi o ia pe Jeanne-Louise! Margaretha este ruinată şi nu vede decât o singură ieşire, un singur ideal, Parisul.

Martie 1905, Muzeul „Guimet”, sala este decorată în stil hindus. În centru, tronează o statuie a lui Shiva. Câteva zeci de spectatori – oameni politici, diplomaţi, artişti – sunt instalaţi în penumbră. O torţă se aprinde şi apare ea, nu poartă absolut nimic, este complet goală. În câteva luni, Parisul este la picioarele sale. Margaretha s-a reinventat!

Din martie 1905, ea se numeşte Mata Hari! În decursul anului 1905, susţine 35 de reprezentări. Evoluează la Olympia, 10000 de franci pentru un spectacol! La începutul anului 1906, ea îşi atinge gloria: evoluează pe scena Operei din Massent, Monte-Carlo. Trăieşte într-un apartament luxos pe Champes-Elysees. Minte constant, îşi zice prinţesă indoneziană, apoi baroană, contesă, ducesă… E văzută în preajma unor oameni influenţi, militari şi artişti, ca Tolstoi. Liberă, sexuală, puternică. Însă dragostea o dă de gol.

92476_margaretha-geertruida---grietje--zelle-alias-mata-hari_663_382Racolată de spionajul german

Cucereşte un soldat prusian, Alfred Kiepert, cu care se mută la Berlin. Când revine la Paris, în 1908, gloria sa decade. Acceptă roluri în comedii obscure şi câştigă din talentul său de curvă de lux, de altfel, astfel a reuşit să adune mijloace pentru a deveni cunoscută. O repriză de dragoste cu ea valorează 1000 de franci… Gloria sa se stinge, ea se mută la Berlin, apoi la Amsterdam, unde o găseşte un oarecare Carl Kramer, consul al Germaniei la Amsterdam. În realitate, acesta este un spion. Începe marele război.

„Consulul” îi oferă 20000 de franci pentru informaţiile culese din Paris. Mata este debusolată. Spioană, ea? Contra Franţei? Însă pentru 20000 de franci aceasta nu e mare lucru. Şi apoi e o ocazie de a revedea Parisul. A doua zi, a răspuns: „M-am gândit, accept. Trimiteţi banii!”. Mata Hari, la 39 de ani, devine spioană. Nume de cod: H21. Merge la Paris şi aduce şefilor săi… diferite informaţii culese din presă. Însă aceasta este aproape nimic pentru un spion plătit cu 20000 de franci, şi ea va trebui să întoarcă banii. Cu atât mai bine, însă zarurile au fost aruncate! Ea nu poate ieşi din bucluc. Va fi obligată să însoţească formaţia teribilei Elisabeth Schragmuller, alias „Fraulein Doktor”, superspioana Reichului, serviciu pentru care i s-au plătit 15000 de franci.

În braţele lui Vadim

Întoarsă la Paris, unde, de fapt, nu spionase, ea cade în braţele unui soldat rus, sub 20 de ani, Vadim Masloff. Însă călătoriile sale în inima Europei aflată în război trezesc suspiciuni. Georges Ladoux, şeful contraspionajului francez, o urmăreşte. Acesta o suspectează că lucrează pentru Germania, însă fără nicio dovadă. În august 1916, este convocată şi i se propune… să fie spioană pentru Franţa!

Este o capcană. Ladoux speră să o demaşte. Mata nu vede niciun pericol. Ea cere un milion de franci, Vadim are nevoie de bani. Pentru a merge în Belgia, unde are contacte, decide să treacă prin Spania neutră. Este blocată la Madrid. Aici îşi alege ţinta, maiorul Arnold Kalle, angajat al Consulatului german la Madrid. Pentru a se face crezută, se prezintă drept agenta germană H21. O greşeală teribilă. Kalle se grăbeşte să prevină şefii săi despre prezenţa lui H21 la Madrid. El trimite telegrame la Berlin în care dezvăluie identitatea secretă a lui Mata Hari. Una dintre aceste telegrame este interceptată la… Paris!

„Ochiul soarelui” s-a stins

Întoarsă în capitala Franţei, în ianuarie 1917, este convinsă că merită milionul. Însă, în dimineaţa lui 13 februarie, este arestată. „Sunt spioană franceză! Sunt nevinovată! Lucrez pentru Franţa!” Ancheta va dura şase luni. A fost condamnată la moarte. La 15 octombrie, moartea bate la uşa celulei sale.

A refuzat să i se lege ochii: „Vreau să văd totul!”. Soldatul care ordonă tragerea îşi ridică sabia. Mata Hari îl priveşte cu intensitate: „Domnule, vă mulţumesc!”. Trei gloanţe i-au pătruns inima. Pentru a se asigura că e moartă, un soldat îi sparge ţeasta cu un glonte tras în ureche. E ora 6.15, „ochiul soarelui” abia acum se stinge.

După „Histoire”, septembrie-octombrie 2012, nr. 14, traducere şi adaptare de Ilie Gulca