Psihiatria sub dictatură

 

 

După manualul rus de psihopolitică, prezentat de Sergiu Grossu în „Spălarea creierului. Complotul psihopolitic al comunismului”, Bucureşti, 1998, cartea lui Ioan Cucu „Psihiatria sub dictatură”, Piatra Neamţ, 2005, răzbătea cu greu la lumina tiparului după 14 ani de samizdat. Publicată pe internet, cartea a atras mai mult de 30 de mii de vizitatori.

Manualul lui Beria era folosit la formarea cadrelor comuniste în şcolile mişcării ilegaliste. Pretenţia lui era că „spălarea creierului” ar fi mai puţin inumană decât distrugerea în masă prin lansarea de bombe. Dr. I. Cucu vorbeşte însă despre „represiunea aseptică” şi „însănătoşirea mintală” ca despre un tip de crimă organizată de stat cum nu a cunoscut istoria umanităţii.

 

Psihiatria ajunge un aliat al statului totalitar în România odată cu venirea ilegaliştilor de teapa lui Derevici în fruntea spitalelor de psihiatrie, devenite după 1960 alternative ale lagărelor de concentrare. Legislaţia a fost un factor de încurajare a abuzului psihiatric. Conform decretului din 1965, pentru internare erau suficiente declaraţii sperjure luate de la persoane oficiale, vecini sau colegi de serviciu, cel internat neavând dreptul la recurs faţă de acuzaţii. Din 1978, securitatea va dirija din umbră reţinerile, prin organul sanitar care priva omul de libertate, având dreptul să-l sechestreze sub pretext de urgenţă medicală. Abuzul este facilitat şi de criteriile de diagnostic, imprecise în psihiatrie.

 

Cine a colaborat?

 

Autorul vorbeşte despre o nomenclatură din psihiatrie: V. Predescu, Ş. Milea şi alţi ideologi comunişti, ucenici ai acad. Snejnevsky de la Leningrad, care au colaborat cu securitatea şi organizaţiile de partid pentru a da dovezi de ataşament, ca răspuns la numirea în funcţii înalte. Ceea ce preceda numirea era, în prima fază, trimiterea la studii în URSS. Numărul celor implicaţi conştient în organizarea represiunii, în teorie şi practică, nu a fost mare: „o duzină de psihiatri”.

 

O altă parte, tot atât de mică, a fost cea a psihiatrilor dizidenţi: I. Scobercea, Roşoga, N. Popescu, dr. Cană, I. Vianu ş.a. Nesusţinuţi deschis de masa psihiatrilor, opozanţii au fost siliţi să emigreze sau au fost marginalizaţi: n-au mai fost promovaţi, li s-a luat dreptul de a publica, li s-au organizat înscenări judiciare. I. Vianu, spre deosebire de alţi emigranţi, a fost unul dintre puţinii intelectuali care în 1977 şi-a pus semnătura alături de cea a lui Paul Goma, devenind în Occident un adevărat luptător pentru drepturile omului. Suferinţele disidenţilor medici n-au fost zadarnice: în 1977, Adunarea Generală a Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie condamna abuzul psihiatric, iar în 1982 excludea psihiatrii sovietici din organizaţie.

 

Marea masă a psihiatrilor (în 1993, în România erau 1000, majoritatea femei), numiţi „disidenţa pasivă”, a ales comportamentul de compromis şi o viaţă liniştită: aveau „psihologia de cuşcă”, diagnostic pus foarte des de I. Cucu. Comportamentul neconformist trecea drept simptom psihopatologic; numai conformiştii puteau aspira la statutul de om normal.

 

Teoretic, modelele instituţiilor de tratament ce organizau abuzul psihiatric erau două: medical şi carceral.

 

Formele abuzului şi victimele

 

De regulă, au suferit cei care luptau pentru drepturile omului: dreptul de a manifesta, dreptul la petiţionare, dreptul la credinţă şi crez politic, drepturile sindicale, criticile verbale aduse autorităţilor, toate fiind drepturi garantate de Constituţie. Odată ajunşi pe mâinile psihiatrilor, li se încălcau până şi drepturile elementare: standardele de igienă, dreptul de a refuza tratamentul, dreptul familiei de a protesta. De reţinut: medicul-torţionar nu avea datoria de a-şi declina identitatea. Îi omorau cu haldol, clorpromazină, majeptil, trifluoperazină, cum în Rusia mureau trataţi cu aminazină, sulfazină (pucioasă) ori „înfăşaţi” cu benzi ude de foaie de cort. Severitatea abuzului atingea culmea prin lobotomie, iar electroşocul simula ameninţarea cu moartea.

 

Cu ce scop oameni sănătoşi, petiţionarii sau criticaştrii, erau internaţi pe câteva zile la psihiatrie pentru un scurt control medical? Legea prevedea ca nicio persoană dintre cele luate în evidenţă ca „dezechilibrate mintal” să nu poată depune mărturie în faţa instanţelor.

 

Se începea cu diagnosticul manipulat din motive politice (schizofrenie, paranoia) şi continua cu tratamente fără motivaţie medicală. Lungimea perioadei internării – de la câteva zile până la câţiva ani.

 

În internările „curate” se respecta procedura civilă: securitatea care aresta cerea avizul medicului pentru a schimba statutul disidentului anticomunist în „bolnav mintal”. Predescu rămânea „curat”: semnătura pentru internare era silit să o pună un medic de gardă.

 

Dacă se recurgea la procedura penală, disidentul era arestat pentru presupuse fapte de drept comun, apoi transferat la psihiatrie. Existau secţii psihiatrice în spitale judeţene şi instituţii specializate pentru tratarea disidenţilor, foarte bine păzite.

 

Şi de ce tartorii psihiatriei comuniste nu sunt învinuiţi pe faţă? – scrie I. Cucu. O discuţie începută la Uniunea Scriitorilor din Chişinău a scos la iveală doar nume de victime. Nici tu disidenţi, nici tu tartori. Aşadar, „Moarte petiţionarilor!” în continuare.

 

LEGENDĂ FOTO: Disidentul anticomunist Vasile Paraschiv a refuzat distincţia Steaua României pe care i-o înmânase preşedintele Traian Băsescu, menţionând că refuză primirea acesteia „de la un comunist la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie”

Nina Negru