Prutule, râu din grădină // OAMENI ŞI CĂRŢI

În vara lui 1988 câţiva oameni de la Muzeul Literaturii din Chişinău eram în expediţie de cules folclor în raionul Briceni. Ne îndreptam spre satul lui Grigore Vieru, Pererâta, ieşind din satul Teţcani pe jos şi făcând glume pe seama inscripţiei cu litere de-o şchioapă scrisă pe un mare panou: „Hoceşi bît’ peredovikom? Zanimaisea tabakom!”

Asta după ce Grigore Vieru versificase despre floarea blestemată a tutunului.

Înainte mergeau Sergiu Burcă şi Nicolae Spătaru, tăbârcind o geantă cu aparate grele de înregistrat folclor autentic şi mărturii despre foamete şi deportări.

 

Determinism geografic

 

Intrăm în Pererâta. Deodată auzirăm o voce clară, zglobie de copil: voi la cine veniţi aici? Căutând cu ochii, l-am zărit pe un deal din apropiere păscând oile. Ne-a informat făcând mâinile pâlnie la gură: sunt plecaţi în Rusia să vândă merele si roşiile, numai copiii au rămas în sat! Tot schimbând vorbe cu el şi apropiindu-ne, ne-am dat seama că, în vale, printre sălciile dese, curge Prutul, iar băiatul care ne luase la întrebări se afla… peste Prut, în satul Miorcani.

Atunci ne-am dumirit de ce scria Grigore Vieru că mama lui, după închiderea biserici din sat, sfinţea pasca de Paşti ridicând-o sus şi legănând-o în timp ce preotul din Miorcani slujea de Înviere. Îmi explic printr-un fel de determinism geografic de ce anume Vieru îi spune grănicerului: vezi că „ mi-au tras graniţa peste genunchi!”.

Nu relatez întâmplarea de la Miorcani-Pererâta ca pe una excepţională. În acelaşi an sau poate mai devreme a venit la Chişinău Ionel Oprişan de la Institutul de Literatură „ George Călinescu” din Bucureşti, pentru a se documenta în legătură cu monografia despre Bogdan Petriceicu-Haşdeu.

Vădeni, corespondent cu Paicu

Ajungând pe la Muzeul Literaturii, l-am invitat la cină acasă. Cum stăteam la masă şi copiii mei se jucau vorbind în grai ca la bunica din Moldova de Jos, îl aud pe dl Oprişan exclamând: măi, voi sunteţi păiceni! Am rămas cu gurile căscate: de unde ştie domnul de la Bucureşti cum se numeşte satul meu de baştină? Ne-a lămurit repede, mărturisind că ştie din copilărie că faţă-n faţă cu Vădenii lui de baştină peste Prut este satul Paicu, unde se vorbeşte, evident, tot cu verbul „a hi”, cu „hiriş”, „hire”, „pantohi” şi alte ciudăţenii fonetice din timpuri cronicăreşti.

Răsfoind „Cartea Memoriei”, mi-am pus o întrebare: de ce bărbaţii ridicaţi de rusi în anul de ocupaţie 1940-1941 din satele de pe malul Prutului au fost deportaţi sub învinuirea de trădare de patrie (URSS)? Erau ţărani simpli, neimplicaţi în politică şi unii născuţi în statul numit România, care le era patrie…

Lipsiţi de drepturi elementare ale omului

Încă din anii de studenţie la Chişinău, m-am simţit tratată altfel decât colegii născuţi prin alte părţi decât în zona de frontieră. Eu nu puteam invita pe nimeni în satul meu şi nici chiar mie nu mi se permitea să cumpăr bilet la tren sau autobuz fără a prezenta adeverinţă că m-am născut în satul meu din lunca Prutului. Întrucât permisul trebuia înnoit de două ori pe an, mi se întâmpla să nu pot pleca în vacanţă de Anul Nou.

Prutule, râu din grădină, tu erai de vină. Am revăzut anii aceştia sârmele de la Prut, obsesia noastră. Sunt dărâmate cu tot cu parii care le ţineau şi pasc oile paşnic printre ele. Numai în discursurile noastre de 1 decembrie le mai ridicăm sus, ca pe o circumstanţă atenuantă pentru nevrednicia noastră.

Nina Negru