„Proiectul UN TEATRU CARE NE UNEȘTE nu ține cont de granițe”

Secvență din spectacolul „A.D. 3874 Cronică Fantastică” după Ion Luca Caragiale, București

Secvență din spectacolul „A.D. 3874 Cronică Fantastică” după Ion Luca Caragiale, București

Interviu cu Marius Costache, regizor, București

Teatrul „A. Mateevici” din Chișinău a găzduit de curând proiectul UN TEATRU CARE NE UNEȘTE, inițiat de Teatrul Studio Master Class și sprijinit de către Biroul Politic al Relaţiilor dintre Românii de Pretutindeni. Obiectivul principal al proiectului este consolidarea unei comunităţi active a creatorilor independenți. În cadrul acestuia s-a jucat spectacolul „A. D. 3874 Cronică Fantastică”, realizat pe baza schițelor lui Ion Luca Caragiale. „A. D. 3874 Cronică Fantastică” e o producție independentă din București regizată de Marius Costache. Despre teatrul independent și despre teatru în general am discutat cu regizorul Marius Costache și actorii bucureșteni Eduard Cârlan, Bogdan Costea, Eduard Haris.

— Aveți o definiție proprie a termenului de teatru independent?

Teatrul independent nu există. Nu a existat vreodată teatru independent. Există, în schimb, teatru privat. Asta pentru că depindem de ceva, ca să facem un spectacol. Depindem de un loc, pentru a repeta, loc pe care, de obicei, trupele independente nu-l au. Ele trebuie să-l închirieze și atunci e nevoie de niște bani. În schimb, există teatru privat și asta înseamnă că nu depindem de stat, nu suntem o instituție a statului, deşi banii tot de acolo vin, fie prin fonduri culturale, fie prin proiecte culturale și mai puțin din câștigurile de pe urma spectacolelor.

— Ce propune teatrul independent? Cum îşi captează publicul?

Propune, în primul rând, sinceritatea celor care fac spectacolul. În acest gen de teatru, se aude foarte clar vocea artistului. Într-un teatru independent se duc, de obicei, actorii tineri, care în teatrul de stat sunt lăsați cu greu să atingă niște subiecte care îi interesează, subiecte apropiate generației lor. Astfel, ne adunăm o mână de oameni cu un interes comun și din asta rezultă un spectacol. Teatrul independent forțează imaginația creatoare. Constrângerile pe orizontală te fac să crești pe verticală, în plan artistic. Iar atunci când posibilitățile sunt infinite, riști să pierzi înălțimea. Cel mai important pe scenă e întotdeauna actorul. Ca să spui ceva, nu e nevoie de decor. Mainstream!

— Fiind în trend, teatrul independent a schimbat cumva atitudinea spectatorilor faţă de teatru în general?

Există spectatori care se feresc de teatrul de stat, ceea ce pare mai mult a fi o fiță, căci până la urmă şi teatrul independent, şi cel de stat tot teatre sunt. Întotdeauna va exista o nișă, o nişă a nişei şi, dacă până nu demult a existat o singură nişă, acea a teatrului de stat, pentru că doar acela exista, acum s-a mai făcut încă o nişă, cea a teatrului independent. Pentru că, din cauze politice şi nu numai, s-a putut face. Poate o să mai apară încă o nişă. Cea a teatrului under-under-under-under-ground, un teatru şi mai altfel.

— Teatrul independent trebuie neapărat să şocheze?

Lucrul care trebuie urmărit nu e acela de a şoca. Ci de a face spectacole bune, de a-ți exprima artistic opinia. Părerea noastră proprie e adânca noastră convingere de multă vreme, cum zice şi Caragiale.

— Cât de actuală este o piesă de Caragiale acum?

E foarte actuală. Textele acestea au fost scrise cu mai bine de o sută de ani în urmă, dar vedem în ele nişte realităţi din ziua de azi. Am făcut spectacolul „A.D. 3874 Cronică Fantastică” în 2012, perioadă în care în Bucureşti au fost manifestaţii de stradă, în timpul cărora au căzut două guverne. În textele lui Caragiale se vorbeşte despre nişte lucruri care se întâmplau în vremea lui şi care se întâmplă exact în acelaşi fel în vremea noastră. E vorba de o universalitate.

— În spectacol un personaj afirmă că altundeva nu e mai bine sau mai rău decât aici. Credeţi în asta?

Da. Granițele dispar. Există o universalitate în rădăcini, în diferite locuri ale lumii apar lucruri asemănătoare. Acum apar şi instrumentele necesare acestei conştiinţe comune oarecum, se întâmplă din ce în ce mai multe proiecte care nu mai ţin cont de graniţe. Faptul că noi am venit şi jucăm aici, la Chișinău, e un exemplu. Pentru asta vrem să le mulţumim organizatorilor, doamnei Nelly Cozaru, Biroului Politic al Relaţiilor dintre Românii de Pretutindeni, care au fost sponsorii acestui eveniment: fără ei nu s-ar fi putut întâmpla.

— Ce înseamnă să fii rebel?

Nu mai înseamnă nimic. E mainstream. Rebel eşti într-un sistem opresiv în care există nişte reguli şi te revolţi împotriva acelor reguli, dar în societatea de azi, în care nu mai există nici o regulă, împotriva a ce să fii rebel? Mai important e să faci lucruri de valoare. Evoluţia artelor până în zilele noastre a fost o evoluţie pe verticală. Iar în zilele noastre, evoluţia în artă este pe orizontală, prin ramificare; mai departe de unde am ajuns acum nu mai putem merge, cred că următorul nivel – şi ultimul – o să fie realitatea virtuală sau negarea a tot, adică reîntoarcerea la rădăcini.

— Oamenii cred în artă? Arta îi poate salva?

Da. Oamenii întotdeauna au crezut în artă, ea îi poate salva. Nu pe toţi. Pe unul, cel puţin. Din o sută de spectatori, unul singur rămâne cu o idee şi pleacă acasă, gândindu-se la acea idee, nu la meciul de fotbal de aseară sau la cel la care se duce. Ideea îl schimbă, îl modifică pe el ca om, ajunge să-şi pună nişte întrebări. E valabil aici celebrul citat al lui Winston Curchill. Când, pe timpul celui de-al doilea Război Mondial, a fost întrebat, dacă are rost să tăie din fondurile pentru artă, el a răspuns: şi atunci pentru ce ne mai luptăm?

Interviu realizat de Marina Tichie