„Procurorul mi-a spus: «Învaţă-te să trăieşti cu asta!»”

Victor Bulgar

Au trecut zece ani de la evenimentele din 7 aprilie 2009, timp în care mulţi dintre tinerii care au avut de suferit în urma torturii aplicate de poliţişti în comisariatele de poliţie au părăsit R. Moldova. Printre ei este şi Victor Bulgar care, atunci când a înțeles că din cauza tergiversării dosarului frustrarea îi macină şi mai mult sănătatea, a decis să plece, să se distanțeze de realităţile din R. Moldova. La aproape zece ani, procurorii au redeschis dosarul și strâng probe!

  • Victor, am rămas surprinsă când am aflat că dosarul privind tortura prin care ai trecut la 7 aprilie 2009 încă nu a fost finalizat. Cum s-au derulat investigaţiile în toţi aceşti ani?

Dosarul a fost reluat pentru a patra oară în aceşti zece ani. Prima dată a fost deschis la un an de la acele evenimente. Atunci, îmi era frică să merg la poliţie, dar s-a întâmplat că a venit poliţistul de sector la noi şi ne-a luat forţat, pe mine şi pe fratele meu, să depunem plângere la Procuratura Buiucani. Se împlinea un an de la 7 aprilie şi, probabil, vroiau să demonstreze organismelor internaţionale că implementează reforma, că lucrează la acest caz. Am prezentat și probe, fotografii şi înregistrări video cu leziunile mele, înregistrări audio. Cauza a fost pornită, dar după un an a fost suspendată. Motivul a fost că nu ar fi întrunit probe care să demonstreze vinovăţia  polițistului Spălatu, care a vrut să mă mituiască cu un porc ca să-mi retrag plângerea împotriva lui şi a altor poliţişti care m-au maltratat, pe care i-aş fi recunoscut la acea vreme. Dosarul a fost închis fără să fiu anunţat. Nu am putut ataca decizia şi am tot umblat în zadar scriind cereri să văd care este soarta plângerii mele şi ce investigaţii au fost efectuate.

Apoi, în 2013, când nu mai aveam nicio speranţă, am cunoscut-o pe Violeta Gașițoi, care m-a ajutat să restabilesc termenele prin judecată. Am depus iarăși o plângere, şi iarăşi, dosarul deschis a fost peste un an închis, pe motiv că nu erau probe suficiente. Nu am renunţat și, cu ajutorul avocatului Vadim Vieru, am depus o plângere la Procuratura Generală şi la Procuratura Buiucani, în 2017. Avocatul a contestat ordonanța de suspendare a urmăririi penale conform procedurii şi aceasta a fost anulată de judecător. Urmărirea penală a fost iar reluată și se află acum în procedura unui procuror de la Procuratura Municipală.

Am mers cu procurorul Ruslan Zamfirov acolo unde am fost maltratat. Acesta a făcut nişte fotografii, probe, la cum arăt eu spre locurile prin care am trecut, unde am fost atunci. M-au trimis să fac expertiză psihiatrică-psihologică la Spitalul Clinic de Psihiatrie. La acest spital m-am programat din octombrie, dar numai săptămâna trecută m-a ajuns rândul. A durat atât din cauza că avem doar un singur expert psihiatric pentru cauze penale în R. Moldova. Acum, aştept raportul de expertiză psihiatrică de la ei, după care se vor stabili, probabil, nişte termene de judecată.

  • Pe cât de eficientă poate fi investigaţia, după zece ani? Cum poate fi apreciată starea ta psihologică în urma torturii după atâţia ani? Cum crezi?

Cred că va fi eficientă în măsura în care se doreşte să se rezolve cazul. Cei care m-au maltratat oricum nu vor fi traşi la răspundere. Eu am pierdut cinci ani din viaţă, trăind în stres aici, în R. Moldova. De când am plecat, mă simt mai bine. Deci şi în raport va fi totul bine.

Le-am vorbit experţilor de la Spitalul Clinic de Psihiatrie despre faptul că există raportul Centrului de Reabilitare a Victimelor Torturii  „Memoria”, care este foarte cuprinzător. Acest centru m-a ajutat atunci, inclusiv să fac diverse investigaţii de sănătate. I-am atenţionat că această expertiză a fost făcută mai aproape de acele evenimente. Dar nici nu mi l-au cerut să se uite peste el. Şeful serviciului de expertiză de la Spitalul Clinic de Psihiatrie, Vasile Cazacu, mi-a spus că va fi prea multă birocraţie, mai multe judecăţi, „cui îi trebuie?”, m-a convins el.

7 aprilie 2009. Foto: Nadejda Roşcovanu

  • Ştiu că din cauza maltratărilor ai fost operat şi ţi-a fost extirpată o porţiune din coloană, din care cauză ai nevoie de reabilitări. În aceşti zece ani, cum te-a ajutat statul să-ţi restabileşti sănătatea?

Deşi mă simt mai bine, am rămas cu sechele şi fizice, şi psihologice. După 7 aprilie, când învăţam la universitate, aveam deseori pierderi de memorie, colegii râdeau de mine. Nici acum nu am încredere în oameni, evit să-mi fac prieteni, am devenit agresiv şi impulsiv. Mă stăpânesc foarte greu când mă ciocnesc de nedreptăţi. Mă mai trezesc din somn din cauza coşmarurilor, dorm rău. Dar cele mai grave sunt durerile de spate.

Am primit cândva un ajutor de 5000 de lei de la stat. Cu trei ani în urmă, am depus o cerere către „Comisia guvernamentală pentru identificarea persoanelor civile și colaboratorilor organelor de drept care au avut de suferit în urma evenimentelor din 7 aprilie 2009 și recuperarea prejudiciului cauzat acestora”, cu solicitarea de a mi se acorda o indemnizație pentru a urma un tratament. Comisia a constatat că am fost supus relelor tratamente și, ca urmare a loviturilor primite, am suferit o intervenție chirurgicală. Guvernul Filip urma să decidă să-mi fie alocată o indemnizaţie unică de 7000 de lei, există un proiect de lege în acest sens. Dar, în ziua când proiectul urma să fie examinat, Pavel Filip a spus că, în urma unor informaţii pe care le deţine de la procuratură, ajutorul se amână.

În general, am rămas cu convingerea că procurorii au lucrat în defavoarea mea. Au tot  încercat să mă convingă să renunţ să-mi caut dreptatea, argumentându-mi că îmi voi face duşmani. Igor Demciucin şi Sergiu Canţer îmi spuneau că oricum n-o să rezolv nimic, că oricum poliţiştii ţin unul cu altul şi mai bine să nu-i enervez. Ion Caracuian, şeful Secţiei pentru combaterea torturii de la Procuratura Generală, deşi a promis să mă ajute la soluţionarea dosarului, când a văzut la un moment dat că nu mai am căi de atac, mi-a zâmbit şi mi-a zis: „Învaţă-te să trăieşti cu asta!”.

  • Ai plecat din R. Moldova, ce faci acum?

Am plecat în 2014, la Universitatea din Constanța, când am văzut că nimănui nu-i pasă de mine. Am zis că n-are rost să mai rămân în R. Moldova. Am luat-o şi pe mama cu mine în februarie 2018. Acum, şi fratele stă pe gânduri să plece, depinde de cum va evolua politica în R. Moldova. În România ne simţim mult mai bine, mai sigur. Când revin acasă, cum trec vama, mă ciocnesc de veşnicele noastre probleme. Lumea este foarte agresivă, probabil din cauza violenţei în familii, nu văd zâmbetul şi speranţa pe faţa moldovenilor. În transportul public oamenii sunt foarte obosiţi, nervoşi, chinuiţi, îşi ies uşor din sărite, nu se abţin să strige, să înjure, să se jignească. Necunoaşterea drepturilor fundamentale îi face să ignore drepturile omului.

Recent, am făcut masteratul în relaţii internaţionale, istorie şi diplomaţie. M-am descurcat foarte bine cu lucrarea de disertaţie pe tema impactului bugetar la nivelul UE după Brexit. După ce voi obţine cetăţenia română, voi încerca să candidez pentru un post de consilier la Institutul Diplomatic Român. Acum, lucrez la o firmă care comercializează produse alimentare din spaţiul ex-sovietic la Bucureşti.

În afară de lucru, mă pasionează programarea WEB şi geografia. Strâng informaţii pentru o bază de date şi o să lansez curând un site de statistică demografică şi economică.

Cu noul guvern ales la Chişinău, mi-a renăscut speranţa. Dar nu am încredere în socialişti. Sper totuşi ca instituţiile statului să fie fortificate, justiţia să devină independentă, să ne apropiem de standardele europene.

Sper că cei cu care simpatizez, ACUM la Chişinău şi USR la Bucureşti, să schimbe lucrurile. Îmi plac abordările lor constructive, faptul că au mulţi tineri în echipă şi iniţiative moderne

 

The following two tabs change content below.
Nadea Roşcovanu

Nadea Roşcovanu