„Procurorul mă convingea să mă înţeleg cu poliţistul”

_DSC0815Interviu cu Victor Bulgar, unul dintre tinerii care au protestat şi au fost bătuţi cu bestialitate în comisariate după protestele din aprilie 2009

Victor Bulgar a fost reţinut şi bătut cu bestialitate în Comisariatul de poliţie Buiucani în seara de 8 aprilie 2009. În urma bătăilor, s-a ales cu probleme grave de sănătate, doi ani a trăit cu accese de panică. I se năzărea deseori în stradă că e urmărit, uita unde se află şi care era scopul aflării sale într-un loc ori altul. În plus, a fost operat la coloana vertebrală.

Şi deşi n-au fost pedepsiţi organizatorii şi n-au fost traşi la răspundere poliţiştii torţionari, Victor nu disperă, consideră că protestele din 7 aprilie 2009 nu au fost zadarnice. Are speranţa că atâta timp cât autorităţile vor continua parcursul european, mai devreme sau mai târziu, lucrurile vor evolua în bine, în favoarea respectării drepturilor elementare ale omului, atât în domeniul muncii, cât şi în domeniul justiţiei.

Vă propunem un interviu cu acest tânăr, pentru care 7 aprilie nu a luat sfârşit în 2009, ci a continuat în timpul guvernării pentru care a optat, în care batjocura a fost ceva mai subtilă între pereţii Procuraturii Generale.

– Victor, cum te simţi după cinci ani de la 7 aprilie 2009?

E o dată legată de amintiri încă dureroase. Exact cu cinci ani în urmă, în seara de 8 aprilie, eu şi fratele meu am fost reţinuţi în staţia vizavi de Cinematograful „Patria” de câţiva inşi îmbrăcaţi în civil. Ne întorceam de la proteste. Protestasem pe 6, 7 şi 8 aprilie. Fratele meu a fost lovit şi îmbrâncit într-o maşină. Mie mi-au răsucit mâinile şi, pentru că opuneam rezistenţă, au început să mă bată şi să mă târască spre grădina publică. Acolo au început să mă bată cu pumnii şi picioarele, credeam că o să mă omoare şi o să mă arunce undeva. M-au dus în spatele guvernului unde erau mai mulţi poliţişti. De acolo ne-au îmbarcat în maşini şi ne-au dus la Comisariatul Buiucani.

La etajul doi, poliţiştii erau aşezaţi de o parte şi alta a coridorului, formau aşa-numitul „coridor al morţii” pentru cei care treceau printre ei. Printr-o uşă întredeschisă am zărit un tânăr care zăcea la podea şi era lovit în continuare de trei persoane. Am fost dus într-un birou unde stătea un poliţist, Sergiu Spălatu. Au mai venit doi. Pentru că observaseră în paşaportul meu că mă întorsesem cu trei săptămâni mai devreme de proteste din România, unde fusesem la muncă.

Au început să mă întrebe cine m-a trimis în RM şi cu ce scop. Au început să mă bată cu bâtele şi picioarele. Nu-mi simţeam corpul. Unicul lucru care îl doream era să nu-mi pierd cunoştinţa. Aveam la mine în geantă o cameră video cu care filmasem în piaţă. În dimineaţa de 9 aprilie, comisarul Ion Volontir m-a eliberat cu condiţia să merg în următoarele zile în centrul capitalei şi să filmez ceea ce se întâmpla acolo, iar materialele video să le prezint la comisariat.

Chiar în aceeaşi zi, deşi abia mă ţineam pe picioare, m-am dus să filmez pentru poliţişti. Ulterior, am fugit la Grătieşti, la nişte prieteni. Acolo m-am ascuns o săptămână. După încă două săptămâni, am fugit la Moscova cu un prieten, unde ne-am angajat la o spălătorie auto, ca să strâng bani pentru studii. Acolo însă m-am simţit rău. M-am întors în RM şi am fost operat la coloana vertebrală.

– Ce te-a făcut să protestezi şi în ce măsură aşteptările tale s-au realizat astăzi?

În aprilie 2009, eram sigur că alegerile au fost falsificate, urmăream de la oră la oră cu sufletul la gură rezultatele scrutinului anunţate de CEC, erau o mulţime de filme pe internet cu dovezi ale falsificărilor. Chiar pe strada din localitatea mea de baştină, Durleşti, oamenii erau plătiţi cu câte 100–200 de lei ca să voteze pentru comunişti. Cel mai grav însă e că, pe timpul comuniştilor, sondajele de la an la an arătau o scădere a încrederii cetăţenilor în viitor. Îmi pare rău că, astăzi, partidele de la guvernare nu fac tot posibilul ca să câştige încrederea oamenilor. Mie personal îmi place că actuala guvernare urmează parcursul european, însă nu în ritmul necesar. Chiar dacă se încalcă drepturile omului ca şi înainte, pe viitor, sper că situaţia să va redresa. Am speranţă şi încredere în viitor, ceea ce nu aveam înainte de 7 aprilie 2009. Protestul nu a fost zadarnic.

– Care au fost consecinţele torturii asupra sănătăţii tale?

Acum mi-i mai uşor să vorbesc pe această temă, dar cu trei ani în urmă nici nu puteam să mă gândesc la cele întâmplate. Simţeam că persoanele care m-au bătut vor face tot posibilul ca să nu depun mărturii împotriva lor. Primii doi ani m-am închis în mine. În toamna anului 2009, după operaţia la coloana vertebrală, am devenit student la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii de Stat. Aveam probleme. La un examen aveam zece, la următorul aveam cinci.

Până la tortura din comisariat, aveam o memorie remarcabilă, dar la examen, la un moment dat, nu puteam să înţeleg ce fac în acel birou. Am trăit cu asta doi ani. Mi-au fost de mare folos cursurile de reabilitare de la Centrul de reabilitare a victimelor torturii „Memoria”.

– În ce măsură tu, familia ta, aţi depus eforturi ca poliţiştii vinovaţi să fie traşi la răspundere?

Urmărirea penală a început în 2010. După aproape un an de la cele întâmplate, am aflat întâmplător că era pe cale de a expira termenul în care puteam depune o plângere la Procuratură. La 2 aprilie 2010, a venit poliţistul de sector şi ne-a spus că trebuie să-l urmăm la procuratură pentru a depune plângere pentru că am fost maltrataţi.

A fost încă un şoc după un an de la cele întâmplate, încă mă temeam. În biroul procurorului l-am întrebat pe acesta dacă nu vom fi urmăriţi pentru mărturiile noastre. A spus că nu. M-a întrebat dacă aş putea recunoaşte feţele poliţiştilor care m-au maltratat. I-am spus că aş vrea s-o fac cât mai am în faţa ochilor mei aceste feţe. După aceea însă, nu am mai fost contactat. Timp de un an, s-au perindat cinci procurori. În 2011, cazul nostru a fost transmis unui alt procuror, Sergiu Canţâr.

Acesta m-a chemat la el de câteva ori şi a încercat să-mi explice că nu am cum să câştig, că ar fi bine să mă înţeleg cu poliţistul, Sergiu Spălatu, aflat acum la Nisporeni. Că a vorbit deja cu acest poliţist şi că ultimul va spune oricum că am fost bătut de alţi manifestanţi şi ar fi bine să accept o recompensă din partea lui.

– Poliţistul ţi-a propus o recompensă?

Da. Poliţistul mi-a propus un porc. Nu duceam negocieri cu el deoarece mă temeam să mă uit în faţa lui. Mămica ducea negocieri. Până la urmă, ne-am întâlnit în biroul procurorului. Acesta m-a întrebat dacă îl recunosc. I-am spus că îl recunosc. Eram tulburat, nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă, dar am înregistrat discuţia. Procurorul mi-a zis că poliţistul e băiat de treabă şi că vom găsi limbă comună. Am ieşit. Mămica i-a spus că are nevoie de zece mii de lei, atât cât am achitat pentru operaţia la coloana vertebrală. El ne-a propus un porc, mămica a insistat că trebuie să mă vindec. „Noi am trăit până acum fără multă carne”, a spus ea.

Până la urmă, poliţistul a propus 5000 de lei şi mama a cedat. Nu m-am implicat în aceste negocieri, îmi venea greu. Acum aş putea să mă întâlnesc cu el, atunci însă nu. El i-a explicat mamei că trebuie să i se nască o fetiţă şi că are multe probleme. Mămica este un om înţelegător, uitase cum am fost bătut şi a acceptat cinci mii de lei.

Când ne-am întâlnit peste două luni, tot în aprilie, poliţistul i-a dat doar 4500 de lei. Mama zicea că ne-a rămas dator, eu i-am spus să uităm de el, că mă dor lucrurile astea. Trebuie să remarc că procurorul mi-a sugerat să găsesc limbă comună cu poliţistul, ca să-mi retrag cererea împotriva lui şi să nu încheie urmărirea penală.

În timpul acestor negocieri dintre mama mea şi poliţist, am fost obligat să semnez nu că îmi retrag plângerea împotriva poliţistului, că nu am fost maltratat şi că nu am nicio pretenţie faţă de nimeni. Eram tulburat, nici nu ştiu când am semnat. Astfel, urmărirea penală a fost închisă. Ulterior, prin intermediul avocatului Violeta Gaşiţoi de la Centrul „Memoria”, ne-am adresat în instanţa de judecată. În decembrie 2013, judecătorul de instrucţie a dispus reînceperea urmăririi penale. De patru luni însă n-am fost citaţi niciodată.

– Cu ce te ocupi acum şi ce planuri ai pentru timpul apropiat?

Vreau să plec pentru câţiva ani în Europa pentru a învăţa germana, franceza. Sunt bulgar de naţionalitate, dar trăiesc în spaţiul românesc şi vreau să depun tot efortul pentru a trezi conştiinţa naţională, ca să ne unim cu patria-mamă.

The following two tabs change content below.