„Procedura de trecere era una de strungă”

Interviu cu juristul şi istoricul Mihai Taşcă

mihai tasca

Pentru a marca 75 de ani de la ocuparea Basarabiei de către URSS, editura „Cartea Juridică” a scos în 2015 culegerea de documente „Dezmembrarea României. Anexarea de către URSS a Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța” (1044 p.), lucrare îngrijită de dr. în drept Mihai Tașcă și Wolfram Niess, istoric german. Volumul completează tabloul macabru al anului 1940 cu documente inedite, în special aspectele privind refugierea după instalarea autorităţilor sovietice, profilul celui refugiat, tratamentul aplicat de către sovietic persoanelor care exprimau dorinţa să se refugieze în dreapta Prutului şi, nu în cele din urmă, sprijinul acordat refugiaţilor de către statul român etc.

– Stimate Domnule Taşcă, am găsit în volumul Dvs. documente privind schimbul lui Ion Codreanu, deputat în Sfatul Țării, pe Ana Pauker. Aţi aflat câți deputați ai Sfatului Țării au fost exterminați de regimul comunist în primul an de ocupație sovietică 1940–1941?

Regimul sovietic i-a arestat în primele luni de ocupaţie pe deputații Teodosie Cojocaru, Teodor Uncu, Nicolae Secară, Teodor Neaga, Ștefan Botnariuc, preotul Alexandru Baltaga, Luca Știrbeț, Vladimir Bodescu, Ion Ignatiuc, Pantelimon Sinadino, Grigore Turcuman, Constantin Bivol și Ion Codreanu. Toți au făcut obiectul renumitului dosar penal cu nr. 824. Ulterior au fost arestați Nicolae Bivol, Ștefan Balamez, Gheorghe Druță, Vasile Gafencu, Dumitru Groapă, Ion Tudose. Niciunul dintre aceştia nu s-a întors din Gulag, cu excepţia lui Dumitru Groapă şi Ion Codreanu.

Acesta din urmă a fost schimbat la 3 mai 1941 pe renumita cominternistă Ana Pauker. În literatura de specialitate se menţionează că acesta este unicul caz de supraviețuire a unui deputat în Sfatul Țării capturat de bolșevici. Însă pentru adevărul istoric trebuie să spunem că Dumitru Groapă, deși a fost încarcerat într-un lagăr de peste Nistru, a reușit să se repatrieze la 23 mai 1941. Sovieticii nu ştiau că Dumitru Groapă a fost deputat în Sfatul Țării, ceea ce i-a salvat viața lui și familiei sale. După trecerea a 76 de ani de la primul an de ocupație sovietică nu se ştie încă dacă și alți deputați au avut de pătimit.

– Când au început totuşi funcţionarii şi militarii să-şi evacueze familiile din Basarabia, mă refer aici la perioada de până în iunie 1940?

Neliniștea pentru siguranța personală și a familiilor lor a tuturor locuitorilor Basarabiei, nu doar a funcţionarilor şi militarilor, a apărut după discursul lui Veaceslav Molotov, președintele Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 29 martie 1940, susținut la ședința Sovietului Suprem al URSS, în care a înaintat pretenții teritoriale față de România. Este adevărat că, după această dată, în rapoartele securității a fost consemnată mișcarea unui segment de populație peste Prut. Însă nu putem vorbi doar despre familiile funcționarilor și militarilor din dreapta Prutului. Și cei născuți în Basarabia și-au pus problema securității familiilor.

Totodată, listele celor care au reușit să se refugieze în 1940–1941 publicate în acest volum arată că o parte importantă dintre cei refugiați erau tocmai familiile militarilor și funcționarilor din dreapta Prutului rămase în Basarabia.

– Aţi putea să realizaţi un portret al refugiatului basarabean?

După categorii sociale s-au refugiat atât persoane înstărite, cât și cu venituri mai mici. Studiile refugiaților au fost diferite: superioare, secundare şi chiar analfabeţi. Cel mai în vârstă refugiat a fost Margareta Ceaparu, 86 de ani, născută la Focșani în 1854. Alte două octogenare, Ana Uspenschi și Eufrosinia Feodosiu, aveau 84 de ani. Anastasia Ivanov avea 83 de ani la data refugierii, iar preotul Vasile Vulpanovici și văduva Daria Goncearuc, la vârsta de 80 de ani. Am întâlnit printre refugiați copii născuți în 1940 și chiar cu vârsta de câteva luni.

Printre refugiaţi au fost slujitori ai cultelor (preoţi, diaconi, cântăreţi), medici, judecători, procurori, avocați, învățători, funcţionari publici, țărani, muncitori, pensionari, casnice etc. După etnie, cei mai mulţi au fost români basarabeni. Am întâlnit în listele refugiaților nume de ruși, ucraineni, evrei, italieni, greci, polonezi, estonieni, germani etc. Femei au fost puțin mai multe decât bărbați.

– Cum s-au comportat minorităţile naţionale în perioada 1939–iunie 1940 şi după această dată?

Nu putem vorbi despre un comportament special din 1939 (față de cel general cunoscut), întrucât despre semnarea Protocolului adițional secret între Germania hitleristă și URSS nu se ştia. Însă, în 1940, îndeosebi după 29 martie 1940, au sporit zvonurile alarmiste și aluziile privind o iminentă invazie a rușilor în Basarabia și în Bucovina. Majoritatea colportatorilor acestor zvonuri și aluzii erau minoritarii etnici. Zvonurile erau mai multe și şi mai intense în zonele de frontieră cu URSS, unde pătrundeau instigatori și propagandiști sovietici de peste Nistru.

După discursul lui Molotov, într-un raport al jandarmeriei se menționa: „Este cunoscut că 95% dintre comuniști sunt evrei, ucraineni sau ruși. Aceştia nu manifestă niciun interes și cu atât mai puţin dragoste faţă de o porţiune a ţării noastre”. Și tot în acelaşi raport: „Populaţia de origine străină și care are sentimente filosovietice poate să-și ascundă cu greu bucuria de o eventuală invazie rusească, de pe urma căreia crede că va trage numai foloase”. Altul a fost comportamentul minoritarilor în ziua de 28 iunie 1940 și în zilele care au urmat. În curând, vom publica documente interesante.

– Se ştie că puţini dintre cei care au vrut să se refugieze au reuşit să părăsească Basarabia până la instalarea sovieticilor pe Prut. Care au fost regulile de refugiu după 3 iulie 1940?

Refugierea a fost o procedură foarte anevoioasă. Solicitantul trebuia mai întâi să vină la Chișinău și să anunţe autoritățile sovietice că vrea să se refugieze. Sovieticii considerau înscrierea în această listă drept ostilitate faţă de regim. Am descoperit cazuri în care, după această înscriere, mai multe persoanele au fost arestate și condamnate pentru faptul că discutau despre posibila refugiere, sovieticii încriminându-le infracțiunea de „agitație și propagandă antisovietică”.

Înscriși în aceste liste, oamenii erau obligaţi să aștepte luni întregi repatrierea, dormind la cunoștințe sau la gară. În fine, după verificări minuțioase, autoritățile sovietice întocmeau o listă pe care o expediau părții române, coordonându-se data și ora trecerii frontierei. În ziua stabilită, refugiații erau îmbarcați în tren și transportați la Ungheni. Procedura de trecere era una de strungă.

– Ce au făcut autorităţile române pentru refugiaţi?

Enorm de mult, în condițiile economice dificile în care se afla România. Și nu doar autoritățile, ci și populația, oamenii simpli. După trecerea Prutului, cei care aveau pe cineva în România mergeau la rude, prieteni etc., iar ceilalți aveau indicată o destinație, județ, localitate pentru a se stabili cu traiul. Ajunși la destinație erau repartizați pentru domiciliere, autoritățile le acordau ajutoare, încercând să-i angajeze în câmpul muncii.

Apoi, din puținul avut, statul român și persoane private au repartizat ajutoare refugiaților. De exemplu, Banca Naţională a României a acordat Cercului Basarabenilor un împrumut în valoare de 15 mil. de lei pentru acordarea de ajutor material refugiaţilor, Uniunea Camerelor de Comerţ a repartizat 1.000.000 de lei pentru industriași și comercianţi, iar Asociaţia Avocaţilor din România a acordat avocaţilor din Basarabia aflaţi în refugiu 5.000.000 de lei.

Nicolae Iorga dona lunar 10.000 de lei din salariul său de consilier regal, a găzduit la Vălenii de Munte o parte din refugiaţi. Şi, în plus, a pus la dispoziţia refugiaţilor o bibliotecă. Un proprietar, numele căruia nu a fost consemnat, a venit cu propunerea ca să dea un loc din moșia sa pentru a da posibilitate unui basarabean să practice agricultura. Altul, din Ialomiţa, a oferit 20 ha în acelaşi scop, rămânând ca statul să dea inventarul. La ședinţa din 13 august 1940, N. Codreanu a citit adresa Asociaţiei Tinerelor Fete din București prin care solicita îndrumarea refugiatelor la internatul asociaţiei, acceptând să le adăpostească și hrănească cu 1.500 de lei de persoană. Fapte de mărinimie au fost multe.

Interviu realizat de Ilie Gulca

The following two tabs change content below.
Ilie Gulca

Ilie Gulca