Problema pe care am făcut-o cu mâna noastră

osmochescuInterviu cu profesorul în Drept Constituţional Nicolae Osmochescu

– Stimate Domnule Osmochescu, Kievul a declarat secesioniştii proruşi din estul Ucrainei drept terorişti. Acest fapt ar putea preveni conferirea unei baze juridice unei eventuale formaţiuni separatiste în estul Ucrainei?

Odată cu aplicarea acestei calificări, secesioniştii din estul Ucrainei cad sub incidenţa Dreptului naţional al unui stat, precum şi sub incidenţa Dreptului penal internaţional. Ei vor fi urmăriţi şi, după ce vor fi reţinuţi, vor fi pedepsiţi ca terorişti. Subliniez că asupra teroriştilor nu se extinde dreptul de circumscriere. Ei trebuie să fie extrădaţi sau pedepsiţi de o instanţă naţională, însă în conformitate cu normele internaţionale.

– În cazul acesta, Kievul a fost mai lucid decât Chişinăul. Deşi ar părea imposibil, ar putea să reconsidere Chişinăul statutul celor care au luptat împotriva forţelor constituţionale ale Republicii Moldova din moment ce cei care sunt numiţi terorişti astăzi la Doneţk au instalat şi consolidat regimul separatist de la Tiraspol?

Evident că ar fi posibil dacă ar exista voinţă politică şi posibilităţi reale. Observăm că mulţi dintre cei care au deţinut funcţii-cheie la Tiraspol ocupă pe moment posturi importante la Doneţk. Este meseria lor de mercenari. De altfel, mercenarii sunt criminali internaţionali. Mercenarismul ca fenomen constituie parte componentă a agresiunii împotriva altui stat.

– Cum calificaţi în acest caz faptul că Chişinăul oferă dreptul la circulaţie celor de la Tiraspol din moment ce ultimii încalcă drepturile omului, inclusiv ale copiilor în stânga Nistrului?

Aceasta este o problemă dureroasă pe care am făcut-o cu mâna noastră atunci când am permis circulaţia maşinilor cu numere de înmatriculare transnistrene. A fost o greşeală care va fi greu de reparat şi care va avea efecte negative asupra Republicii Moldova.

– Ce reprezintă secesionismul şi cât de potrivit este acest termen pentru a desemna formaţiunile separatiste din Transnistria şi estul Ucrainei?

Noţiunile de secesionism şi separatism ar părea că sunt sinonime, însă, în sens juridic şi politic, prin separatism se înţelege separarea doar de o doctrină, o ideologie, o politică. Dar când vorbim despre secesionism, se are în vedere o mişcare a unui grup, a unei comunităţi care are drept scop separarea teritorială de un stat sau teritoriu. Prin urmare, secesiunea ca noţiune este strict legată de teritoriu. Este mai corect să se utilizeze termenul secesiune, deoarece atât separatismul din Transnistria, cât şi cel din estul Ucrainei urmăresc separarea de un stat şi formarea unui stat independent, de sine stătător şi, eventual, aderarea la alt stat.

– Cât de legitim este demersul liderilor acestor secesionişti din moment ce sunt cetăţeni ai altor state?

Actualmente, separatismul şi secesionismul nu sunt mişcări care se bazează pe origine etnică sau naţională, ci pe criterii politice. În cazul de faţă, transnistrenii pretind a fi un nou popor, poporul transnistrean, format din cetăţeni cu origini etnice diferite: moldoveni, ucraineni, ruşi etc. După cum în estul Ucrainei, locuitorii se consideră o comunitate aparte. Actualmente, din punct de vedere juridic, niciun document nu stipulează principii clare privind recunoaşterea comunităţii care ar avea dreptul la autodeterminare.

În linii generale, procesul de autodeterminare şi eliberare naţională s-a încheiat în anii ’70, când au dispărut coloniile. După aceasta, în toate documentele internaţionale nu figura termenul autodeterminare naţională, ci dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, inclusiv dreptul la stabilirea sistemului politic, economic şi juridic. Acum se revine la noţiunea de autodeterminare.

– Vă rog să precizaţi, din punctul de vedere al Dreptului internaţional, Transnistria şi republica populară Doneţk, precum şi alte formaţiuni autoproclamate au dreptul la autodeterminare?

Evident că nu, însă ele consideră că au acest drept şi nu putem combate această idee cu o normă juridică concretă. De exemplu, în cazul Crimeii, Rusia a recunoscut independenţa acesteia. Mai întâi, Crimeea şi-a declarat independenţa prin referendum. Ca stat suveran, Rusia a respectat dreptul exprimat prin referendum de a crea un stat independent, şi aceasta fără a se preciza poporul. Ulterior „poporul din Crimeea” şi-a exprimat, de asemenea, prin referendum, dorinţa de a deveni unul dintre membrii Federaţiei Ruse. Duma de Stat a Federaţiei Ruse a analizat problema şi a adoptat legea privind acceptarea Crimeii în componenţa Federaţiei Ruse. Actualmente, dreptul de a recunoaşte o formaţiune statală este unul discreţionar. Fiecare stat foloseşte acest drept aşa cum crede necesar. În cazul de faţă, Rusia a considerat necesar să recunoască independenţa Abhaziei şi Osetiei, a făcut-o. A considerat necesar să recunoască independenţa Crimeii, a făcut-o.

În opoziţie cu Dreptul discreţionar se află teoria constituţională, conform căreia recunoaşterea unui stat este admisă doar după proclamarea independenţei şi constituirea organelor de stat.

– În cazurile secesioniste din Iugoslavia, naţiunile minoritare ale acestui stat au invocat anumite drepturi naţionale, anumite discriminări în raport cu naţiunea majoritară atunci când au pledat pentru secesionism, de vreme ce Transnistria, Osetia, Abhazia şi, eventual, cei din estul Ucrainei, mai întâi, proclamă secesionismul şi abia apoi edifică popoarele. Miroase a stalinism…

În asta şi constă problema separatismului şi a secesionismului, deoarece nu se menţionează poporul sau naţiunea care optează pentru secesionism, ci doar o comunitate, un grup de oameni. Iar drept raţiune a demersului lor poate constitui orice motiv: religios, ideologic, etnic etc. Comunitatea luptă mai întâi pentru separare teritorială de stat şi apoi edifică o identitate. Poporul nu ar putea fi recunoscut de nimeni, însă formaţiunea autoproclamată ar putea fi recunoscută. Mai devreme sau mai târziu, aceste formaţiuni ar putea fi recunoscute de cineva. Este suficient ca un singur stat să recunoască o formaţiune autoproclamată ca reprezentanţii acesteia din urmă să pretindă la statutul de subiect al Dreptului internaţional şi al relaţiilor internaţionale.