Problema identitară în Republica Moldova văzută de la Bruxelles

Andrei Gurin, jurist la Comisia europeană*

Eu cred că marii creatori ai absurdului din literatură, Franz Kafka şi Eugen Ionescu, s-ar amuza copios dacă ar citi rezultatele ultimului recensământ, din 2004, al populaţiei Republicii Moldova. Nu aş dori să mă pronunţ aici despre cum şi în ce condiţii s-a derulat acest „recensământ” despre care s-a vorbit destul în presa vremii. Uitându-mă retrospectiv, nu am rezistat să nu trec cu vederea câteva din perlele comunicatului de presă al Biroului Naţional de Statistică însoţind rezultatele recensământului care poate fi găsit şi astăzi pe site-ul acestei instituţii.

Din faimosul comunicat de presă, aflam că „alături de moldoveni, în ţara noastră convieţuiesc ucraineni, ruşi, găgăuzi, români, bulgari şi alte naționalități”. Mai aflăm că în rândul minorităţilor etnice (ce ingeniozitate!) „ponderea populaţiei (…) de origine românească  s-a majorat cu 2,1%faţă de ultimul recensământ din 1989.

Din rândul moldovenilor, 78,4% au declarat ca limbă maternă, limba moldovenească, 18,8% limba română (…)”. „Din rândul minorităților etnice (…), 2,2% din români (…) au declarat că vorbesc de obicei limba moldovenească.Cu alte cuvinte, majoritatea moldovenilor vorbeşte limba moldovenească, iar o minoritate semnificativă a acestora vorbeşte româna, adică limba acelei minorităţi etnice româneşti a cărei pondere s-a majorat de la 1989 încoace. Ceea ce mi s-a părut foarte nostim este că şi majoritatea românilor din Republica Moldova vorbeşte româna, iar o minoritate a acestora, adică 2,2%, vorbeşte limba moldoveneasca. Şi, culmea culmilor: „Este necesar de menționat că moldovenii (…) locuiesc preponderent la sate, iar românii (…) în oraşe”.

 

Discuţia despre identitate, o problemă existenţială

 

Ultimul recensământ, dar şi polemicile din societate, din Parlament şi alte instituţii publice arată că în Republica Moldova există o criză identitară majoră care nu a fost rezolvată pe parcursul ultimilor douăzeci de ani de independenţă.

Unii amicii de-ai mei din Bruxelles, dar şi mulţi „pragmatici” de la noi îmi vor spune că este inutil să se discute despre problema identitară din moment ce Republica Moldova se confruntă cu alte probleme grave, cum ar fi subdezvoltarea economică şi socială, emigrarea masivă a populaţiei, criza ecologică despre care se vorbeşte prea puţin la noi. Nu contest existenţa acestor probleme majore, la care sper că voi putea reveni cu alte ocazii, însă vreau să subliniez că discuţia despre identitate în Republica Moldova nu este o discuţie academică sau de salon, ci o problemă existenţială.

Cum poţi să ai un stat puternic unde cetăţenii şi-ar plăti cinstit impozitele, când cei mai tineri, dar şi cei mai activi dintre ei din punct de vedere cultural, dar şi economic, adică cei care ar putea forma o elită în adevăratul sens al acestui cuvânt, nu se regăsesc în pseudovalorile naţionale pe care acesta le promovează?

 

Pseudovalori naţionale promovate de stat

 

Cum poţi să ai un stat stabil, ducând o politica externă coerentă orientată spre integrarea în Europa, când naţiunea majoritară, care ar trebui să fie „motorul” acestui stat, se împarte într-un mod arbitrar în români proeuropeni şi moldoveni(şti) turmentaţi de seceră şi ciocan cu ochii aţintiţi spre fosta metropolă?

Cum poţi în fine să ai un stat unit, beneficiind de o largă susținere populară, dacă minorităţile naţionale sunt suspicioase faţă de naţiunea majoritară şi profită de discordia identitară în detrimentul intereselor vitale ale acestui stat?

Acestea sunt cele câteva întrebări existenţiale legate în mod direct de problema identitară. Aş dori să punctez câteva elemente ce ţin de această chestiune vitală.

În primul rând, am observat pe parcursul anilor ca pentru mulți cetățeni din Republica Moldova problema identității se pune în mod greșit. Aceștia au impresia că au de ales între a fi români şi a fi moldoveni (basarabeni). Or, aceste două elemente ale identităţii noastre nu sunt exclusive sau contradictorii, ci complementare. Cu alte cuvinte, este greşit să ne punem întrebarea „suntem români sau moldoveni?” pentru că un bun moldovean este prin definiţie şi un bun român. Cred că dilema între a fi român sau moldovean este o dilemă falsă şi polemicile politizate în jurul acestei pseudodileme mi s-au părut întotdeauna puerile, semănând mai degrabă a dialog între surzi şi muţi decât a discuţie constructivă. De aceea, şi faimosul recensământ din 2004 care face această distincție pare a fi în ultima instanţă un formidabil exerciţiu de stupiditate şi absurd.

Un bun moldovean este prin definiţie şi un bun român

Avem nevoie de o adevărată reconciliere națională care s-ar fonda pe recunoaşterea anumitor aspecte regionale (moldovenești, basarabene) din identitatea noastră, dar şi pe asumarea plenară a apartenenţei noastre la spaţiul cultural, lingvistic şi istoric românesc. Aceasta mi se pare unica soluţie viabilă şi echilibrată pentru rezolvarea problemei identitare. Cei care neagă puternicele valenţe regionale din identitatea noastră nu vor reuşi să obţină uşor adeziunea maselor populare, pe când cei care ar dori să creeze din noi o naţiune făcând abstracţie de românitatea noastră, adică sărăcindu-ne cultural şi moral, nu-i vor putea atrage niciodată în proiectul lor pe cei mai tineri şi mai propăşiţi dintre noi.  Problema identitară se va rezolva doar prin reconectarea, vorba faimosului recensământ, „moldovenilor (…) care locuiesc preponderent la sate” curomânii (care locuiesc preponderent) în oraşe”.

În al doilea rând, am mai observat pe parcursul anilor că minorităţile noastre naţionale ne sunt în general ostile şi sunt orientate mai mult spre fosta metropolă. Acestea nu ne-au înţeles de la bun început revendicările naţionale şi au văzut întotdeauna în rezolvarea crizei identitare, adică în unitatea naţiunii majoritare, un pericol pentru propria existenţă.

Aici avem nevoie de mai multă pedagogie şi încredere reciprocă.  Minorităţile noastre naţionale ar trebui să înţeleagă că renaşterea noastră naţională prin reconectarea la spaţiul lingvistic, cultural şi istoric românesc nu constituie un pericol pentru acestea, cum li s-a insuflat metodic în perioada sovietică.

Misiunea noastră este să ajutăm minorităţile să revină la propria lor cultură şi limbă

Sincer vorbind, mi-e milă de starea dezastruoasă în care se află în prezent minorităţile noastre naționale. Dacă în perioada sovietică noi am fost asimilaţi pe jumătate şi deci mai avem o şansă să reînviem ca naţiune, atunci ucrainenii, găgăuzii şi bulgarii noştri au fost anihilaţi ca fiinţă naţională. Vorbeam recent cu un coleg bulgar din Comisia europeană care îmi zicea că bulgarii din Republica Moldova care vin în Bulgaria sunt mai degrabă „homines sovietici” (oameni sovietici) decât bulgari adevăraţi.

Misiunea noastră este să ajutăm minorităţile noastre să revină la propria lor cultură şi limbă. Dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, minorităţile ne vor înţelege mai bine aspiraţiile naţionale pentru că şi ele vor trebui să parcurgă acelaşi drum ca şi noi. Pe de altă parte, minorităţile nu vor mai fi manipulate de fosta metropolă, ci se vor orienta în mod natural spre patriile lor istorice. Restabilirea de către minorităţi a legăturilor strânse cu Sofia, Ankara şi, de ce nu, cu Kievul (în cazul în care Ucraina îşi menţine vectorul european) ne pot fi foarte utile în demersul integrării europene din moment ce patriile lor istorice sunt ţări integrate în structurile euro-atlantice sau ţări cu puternice aspiraţii europene.

Multor politicieni de la noi le convine ca această problemă să nu fie rezolvată niciodată

În altă ordine de idei, aş vrea să menţionez că problema identitară este foarte politizată la noi şi, din păcate, are şi o puternică dimensiune externă. Pentru fosta noastră metropolă, revenirea noastră la normalitate în chestiunea identitară implică în mod automat relaţii conflictuale, ceea ce este greşit din punctul meu de vedere. Consider că şi aici avem nevoie de mai multă pedagogie, dialog şi răbdare. Relaţia noastră cu fosta metropolă constituie însă o problematică prea complexă pentru a fi tratată în acest articol.

Politicienii şi intelectualitatea au un rol major în rezolvarea problemei identitare. Constat însă cu mult regret că multor politicieni de la noi le convine ca această problemă să nu fie rezolvată niciodată. Nu este oare paradoxal şi cinic să profiţi de dezbinarea şi ignoranţa propriilor conaţionali şi de neîncrederea minorităţilor naţionale ca să te menţii în politică? Într-un stat civilizat, când politicienii nu-şi fac temele, intelectualitatea are un cuvânt greu de spus. Intelectualitatea noastră însă este de cele mai multe ori aservită puterii de moment şi nu are, din păcate, nici prestigiul şi nici forţa morală pentru a influenţa lucrurile spre bine.

Se apropie sărbătorile din august şi iarăşi vom avea (a câta oară?) o rundă de polemici despre cine suntem şi ce limbă vorbim şi iarăşi ne vom împunge cu minorităţile noastre şi iarăşi nimic nu se va schimba.

 

Ideile exprimate în acest articol sunt opinii personale şi nu reprezintă poziţia oficială a instituţiilor europene.

 

Notă biografică:

Născut în 1982 în Cimișlia, Andrei Gurin şi-a făcut studiile gimnaziale în Republica Moldova şi cele liceale în România, după care a studiat dreptul comunitar în universităţile din Strasbourg (Robert Schuman), Paris (Sorbona) şi Londra (King’s College).

De mai bine de patru ani, Andrei Gurin lucrează în calitate de jurist la Comisia Europeană, organul executiv al Uniunii Europene. Activează în prezent la Direcţia „Piaţa internă şi servicii” a Comisiei Europene în una dintre secţiile specializate în reglementarea serviciilor financiare.