„Primele desene le-am făcut la porțile Mănăstirii Japca”

Interviu cu Ludmila Furdui, pictor, scenograf, autor de costume teatrale, meșter popular
Dragă Ludmila Furdui, cum era limba română din vremea copilăriei dumitale?

M-am născut la Chişinău, în 1962. Între 1969 și 1977, am învățat la Şcoala medie din oraşul Cahul. În Basarabia, pe atunci se vorbea moldovenește. Am avut noroc de un excelent profesor de limbă şi literatură moldovenească, Dl Nicolae Aconi care, în pofida sistemului educaţional al timpului, era proromân. Era foarte exigent privind modul nostru de exprimare, cerea de la discipoli corectitudine stilistică şi ideatică. Am învăţat într-o clasă cu distinsa Doamnă Ana Guţu, actualmente figură proeminentă în mişcarea unionistă din Republica Moldova.

Bunelul tău a slujit în Armata română?

Din mărturisirile părinţilor, ştiu că ambii bunici au făcut  serviciul militar în Armata română. Aș vrea să ne aducem aminte în aceste zile aflate sub semnul sărbătorilor pascale, de doi unchi ai mei, care au plătit cu viaţa pentru că erau ofiţeri români. Unul dintre aceştia, Andrei, fratele bunicii Maria, a fost împuşcat la marginea satului de baştină, Vărăncău, de către soldaţii ruşi. Iar unchiul Calestru, fratele bunicii Teodora, zugrav de meserie, pictor talentat şi cu şcoală de ofiţer la Iaşi, a fost omorât la Bălţi în timpul masacrului celor 700 de militari români şi îngropat în mormântul comun.

Pentru satul Vărăncău, Soroca, a devenit o legendă soarta bunicului Tănase și a calului său. Era în primăvara anului 1944. Soldaţii ruşi au invadat satul. Luau tot ce le cădea sub mână: produse alimentare, păsări, cai… Bunicul Tănase, precum vă spuneam, avea o iapă tânără şi mândră, voinică, pe care o chema Manea. Cazacilor le-a plăcut iapa şi au luat-o cu ei, trecând Nistrul. Peste două săptămâni însă, într-o dimineaţă, bunicul aude că bate cineva în uşă. Deschide şi rămâne uluit, era Manea, care bătea cu copita în uşă!

O întâmplare, cu-adevărat, miraculoasă! Te rog să-mi povestești, în continuare, cum te-ai decis să faci pictură, unde ai învățat, la ce facultate? De mică brodai, torceai, desenai, confecționai lucruri frumoase?

Pictez de mic copil. Străbunicul Efim Popa era slujitor la biserica din sat şi zugrăvea icoane, meserie pe care a transmis-o regretatului său fiu, Calestru. Amintirile mele din copilărie ţin de ambele sate de pe malul Nistrului – Vărăncăul Sorocii, baştina tatei, şi Japca, satul unde s-a născut mama. Primele desene le-am făcut la porţile Mănăstirii Japca. Erau nişte încercări ale unui copil de a imita imagini ale chipurilor sfinte. Aceasta mi-a fost prima şcoală. Îndemnul de a desena venea din interior. Vacanţele mi le petreceam, de obicei, la bunici, la ţară, unde am şi pictat primele peisaje. Tot acolo am prins dragoste faţă de artizanat. Bunica Teodora m-a învăţat să vopsesc lâna şi să rostesc primele cuvinte din Tatăl Nostru.

Am studiat la Școala de Pictură pentru Copii din oraşul Cahul, apoi la Colegiul Republican  „Ilya Repin” (actualmente, „Alexandru Plămădeală”) din Chișinău, în clasa maestrului Vasile Toma. Unchiul Gheorghe Pârlea împreună cu Vasile  Constantin, actori la Teatrul „Luceafărul”, m-au îndemnat să aleg drumul artelor. În 1992, am absolvit Facultatea de Tapiserie din cadrul Academiei de Arte Decorative „Baronul Alexander von Stieglitz”, pe atunci Şcoala Superioară „V. Muhin” din Sankt -Petersburg. Teza mea de licenţă, intitulată „Ave  Maria”, s-a învrednicit de Premiul Mare la Concursul Internaţional de Arte Decorative din 1992.

Când ai debutat în scenografie și în designul costumelor scenice?

Debutul în teatru a avut loc în 2008, la Teatrul Naţional de Operă şi Balet. Împreună cu pictorul de costume de la Teatrul Naţional  „Mihai Eminescu” Stela Furdui, fiica mea, am realizat costumele şi decorul pentru spectacolul „Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru cel Mare” de Ion Druţă, în regia lui Alexandru Vasilache. A urmat spectacolul „Amorul dănţuie şi feste joacă” la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, tot în regia lui Alexandru Vasilache. Pentru acest spectacol, am câștigat Premiul pentru cele mai bune costume la Gala UNITEM 2011.

Între 2011și 2017, am realizat peste 1.300 de costume, pentru numeroase spectacole, precum „Pomul Vieții” și „Cântec de leagăn pentru bunici” de Dumitru Matcovschi (Teatrul Național „Mihai Eminescu”), „Porţile” (Palatul Naţional „Nicolae Sulac”), „O istorie foarte simplă”, „Căsătoria”, „Falstaff” (Teatrul  Naţional „Eugene Ionesco”). M-am bucurat să colaborez  în aceşti ani cu mai mulţi regizori, Alexandru Vasilache, Alexandru Cozub, Vitalie Drucec, Mihai Timofti, Petru Vutcărău, Ion Sapdaru, Andrea Battistini etc.
Am activat intens, de asemenea, la Opera Naţională, în calitate de pictor de costume, scenograf, şef de producţie, şef de ateliere. Am organizat restaurări majore (decor şi costume ) pentru 27 de spectacole de operă şi balet. În 2013, mi-a fost conferit titlul onorific de Maestru în Artă.

Astăzi, la Teatrul de Operă și Balet, în ce spectacole e numele Ludmila Furdui pe afiș?

Afişele Teatrului de Operă şi Balet includ numele meu cu referire la următoarele spectacole: „Văduva veselă” (scenografie, costume ), „Liliacul” (scenografie), ”Trubadurul” (scenografie), „Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici” (versiunea nouă, costume ).

Trăiești doar din munca de scenograf și autor de costume? Sau și din vânzarea obiectelor de artă pe care le faci? Ești meșter popular? Participi la târguri, festivaluri, serbări folclorice?

Din munca de scenograf, cu mare regret, în Republica Moldova e imposibil să trăieşti cât de cât onorabil. Multe lucrări teatrale le-am efectuat pur şi simplu din entuziasm şi plăcere, fără vreo remunerare (!!! – n.n). Din fericire, mai practic şi alte genuri din domeniul artelor vizuale, fac artizanat, artă decorativă, particip la diverse festivaluri etno-folclorice.

Felicitări pentru cartea „Luna” de Alexandru Donos, poeziile sunt ingenioase, dinamice, și grafica ta este originală, proaspătă, cu rădăcini în arta populară. Ce cărți ai mai ilustrat?

Mulțumesc pentru că ați remarcat „Luna”, mi-a făcut plăcere să lucrez la ea. De-a lungul anilor, am ilustrat mai multe cărţi pentru maturi şi pentru copii, în total, 17 cărţi, semnate de poeta Galina Furdui. Aș menționa şi alţi autori, pentru care am desenat cu deosebită plăcere: Valeriu Ionaş, Maria Tofan-Bâlici, Nicolae Florea,  Domnica Voinu şi alţii.

Faci și pictură de șevalet? Ce tablouri ai realizat în 2016-2018?

În perioada 2016–2018, am lucrat preponderent în tehnică mixtă. De asemenea, am participat la majoritatea expoziţiilor organizate la Centrul Expoziţional ”C. Brâncuşi”.  În anul 2017, la ”Saloanele de Toamnă” am obţinut Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru proiectul scenografic ”Falstaff” de Williams  Shakespeare. Am o predilecţie aparte pentru pictura de şevalet. Îmi place să pictez peisaje. Practic şi stilul non-figurativ.

Cum se descurcă un om de artă în R. Moldova?

Omul de artă, în Republica Moldova, se descurcă cu mare greu. La noi, talentul nu este luat în serios. Sistemul de apreciere şi valorificare a talentului, practic, e nul.

Cu ce lucrare participi la Salonul de Primăvară 2018? Impresiile tale despre acest salon?

La Salonul de Primăvară dedicat Centenarului Unirii Basarabiei cu România am expus lucrarea „Cele cinci graţii”. E o tapiserie-improvizaţie, realizată manual, pe tema Civilizaţiei Cucuteni. Impresia generală despre acest Salon este una pozitivă. Se mizează pe diversitatea genurilor. Îmi pare rău că e puţină tapiserie. Am mai observat că unele lucrări au nimerit întâmplător la acest vernisaj.

Crezi în Unire? Ce trebuie să facem ca să se producă Unirea cu România? Ai cetățenie română? În ce situație e limba română, în Moldova? Unirea ar fi o salvare pentru Basarabia?
Reîntregirea Țării trebuie să se producă.  Mă bucură că tânăra generaţie vorbeşte o limbă curată, românească, deci, viitorul acestei limbi nu poate fi pus la îndoială. Salvarea Basarabiei depinde de noi înşine.

Este posibil ca un om să renască, artistic, spiritual?

Oamenii de creaţie cunosc bine aceste stări de renaştere. Am trăit aceste senzaţii de mai multe ori, în timpul lucrului propriu-zis, dar şi atunci când urmăream reacţia  publicului. E, poate, unica fericire pentru un artist.

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.