Pretexte

271654_4550909501081_466276500_oUnul dintre cele mai vizibile semne ale decadenţei este premierea poliţiştilor sau funcţionarilor publici pentru simplul fapt că au rezistat tentaţiei de a lua mită sau, mai nou, să elogiezi preşedintele ţării pentru faptul că a enunţat hotărât interesele statului pe care îl conduce. Atunci când ordinarul ajunge să preia înfăţişarea extraordinarului, firescul pe cea a eroicului, ai deplina certitudine că te afli într-o vreme a decadenţei. S-ar putea ca acest fapt să se datoreze şi absenţei îndelungate de lângă noi a lucrului făcut cum trebuie, onest şi demn, astfel încât atunci când acesta se produce să fie prilej pentru o adevărată satisfacţie de întâlnire a excepţionalului.

Tot mai multe fapte ale obişnuitului ajung să fie văzute ca fapte ale excepţiei. Trăim experienţa excepţionalului atunci când întâlnim un funcţionar care chiar îşi onorează obligaţiile de serviciu, un profesor care chiar te învaţă ceva, un medic care chiar îţi tratează bolile, un poliţist care chiar îţi oferă protecţie şi chiar şi atunci când un şofer te duce nevătămat la locul destinaţiei. Toate acestea ar trebui să se producă de regulă. Atunci însă când regula naufragiază subit, ceea ce ne mai poate ţine pe o linie de plutire este excepţia. Or, anume aceasta este marca decadenţei – excepţia care ia locul regulii.

Alexandru Lupuşor