Presa şi patronii

MIRCEA-V.-CIOBANUParlamentul a împins, într-un târziu, un proiect de lege privind unele modificări şi completări la Codul audiovizualului, care prevede divulgarea proprietarului şi finanţatorului posturilor de televiziune. Votată în doar prima lectură, cu toate şansele de a fi aprobată definitiv abia în ajunul alegerilor, mecanismele legii vor fi puse în aplicare abia pe la mijlocul anului viitor.

Putem să presupunem că această amânare a fost una premeditată. Nimeni dintre deputaţi nu are de gând să-şi rupă cămaşa de pe el pentru a adopta această lege în regim prioritar. Cât de periculoasă este deconspirarea proprietarilor / finanţatorilor mediilor scrise şi electronice din Republica Moldova? Ce s-ar schimba dacă aceşti proprietari ar deveni cunoscuţi? Mi se pare că, pur şi simplu, jocul ar deveni cinstit. Le-ar fi mult mai simplu tuturor. Nimeni nu ar pune întrebări inutile despre un fel sau altul de a comenta ştirile.
Un ziar înfierează în fiecare zi guvernanţii şi duşmanii naţiunii. Ziarul este însă permanent îngăduitor cu un personaj parapolitic, care fie că finanţează ziarul, fie că l-a finanţat în trecut şi… nu e bine să dai cu piciorul în ceaunul din care te-ai hrănit. Bunul-simţ si tradiţia nu-ţi permit. Un post de televiziune, dimpotrivă, îl are permanent în vizorul critic pe ignoratul (de ziarul de mai sus) personaj. Ai putea să pariezi că e vorba de o publicitate ascunsă.

O publicaţie a angajat câţiva redutabili jurnalişti, comentatori competenţi, profesionişti, uneori incitanţi. Adevărat, câteva subiecte sunt ocolite abil, altele sunt comentate uşor părtinitor, iar criticile care nu pot fi ocolite sunt atenuate cu virtuozitate, pe când altele sunt critici necruţătoare. Din cauza acestei cenzuri interioare, tensiunea articolelor scade şi autorii sunt doar uneori incitanţi. Sunt previzibili. Lumea se nedumereşte (uşor) de aceste mici inconsecvenţe, dar cei care ştiu cui aparţine ziarul, nu se miră. Nişte posturi de televiziune, cu oameni simpatici, comentează evenimentele cu zâmbetul pe buze şi se revoltă sincer de nedreptăţile sociale. Doar că sunt ocolite anumite subiecte şi e trecut cu vederea comportamentul anumitor persoane, în schimb, se bate necruţător în altele. De unde aceste enigmatice discriminări? E suficient să spunem cine e proprietarul acestor posturi şi totul se limpezeşte.

O publicaţie are un loc aparte în această listă. Mai întâi a fost finanţată de partidul de guvernământ. A continuat sa fie organul neoficial al partidului şi atunci când acesta trecuse în opoziţie. Bătea în guvernanţii actuali fără oprelişti, nervos, apocaliptic aş zice. Dar finanţarea se subţiase şi, într-o bună zi, brusc, acelaşi ziar, cu aceiaşi jurnalişti, a devenit o publicaţie proeuropeană şi proguvernamentală. Când deja noul finanţator le tăiase din tain, ziarul a început să fie susţinut de finanţatorul unui obscur partid prorusesc, schimbând din nou placa şi năucindu-şi definitiv cititorul. În ultima vreme, ziarul e un tutti-frutti, creând impresia că e finanţat „şi de albi, şi de roşii”.

Scurt istoric al presei independente

Nu avem o tradiţie (doar un caz-două izolate, pe tot parcursul „independenţei naţionale”) şi, din acest motiv, nu avem nici cititorul care ar solicita o presă cu adevărat independentă. Mai bine zis, una care ar fi dependentă de consumatorul ei. Cele mai bune ziare de la noi au apărut ca „organe de presă” ale cuiva. Jurnaliştii care erau cumva mai „independenţi” decât alţii erau, de fapt, nişte partizani care trădau angajatorul. Iar cetăţeanul era obişnuit să creadă că există o instanţă supremă care decide câtă informaţie veridică trebuie să primească. Din acest motiv el se spală pe mâini şi nu răspunde de nimic în ţara asta. Doar se revoltă pe guvernanţi, oricine ar fi ei. De parcă aceştia au fost aduşi aici cu hârzobul de pe lună şi nu sunt chiar aleşii lui. Pe care i-a boierit cu funcţii, bineînţeles, chiar el, informându-se din sursele respective.

Cu ziarele lucrurile sunt încă oarecum limpezi. Fie că omul se abonează la ziarul preferat – şi e dreptul său! – fie că i-l aduce liderul de partid din sat (şi din nou e limpede dincotro vine ştirea şi comentariul). Eu nu sunt de acord cu omul care nu vrea nimic altceva decât ziarul pe care îl citeşte de decenii, chiar dacă lumea e alta şi duşmanul lui de moarte şi-a schimbat tactica, manipulându-l chiar cu gazeta lui! Dar e dreptul omului să aleagă. Altceva se întâmplă însă în domeniul televiziunii, mai ales al televiziunii transmise prin eter. Prin cablu omul îşi mai alege pachetul, iar în cazul televiziunilor cu acoperire naţională, acesta consumă ce i se serveşte. Dar omul trebuie să-i ştie pe cei care-i intră în casă, mai ales pe cei care intră cam fără să-l întrebe.

Jurnaliştii: o posibilă taxonomie fugară

Tradiţia noastră nu a putut să crească o varietate prea mare de jurnalişti. Avem categoria de lucrători ai presei de partid. Aceştia pot să schimbe eventual partidul, patronul, obiectivul, cauza, dar nu vor putea niciodată să scrie nepărtinitor. Scopul lor nu e să dea o interpretare veridică evenimentelor, ci să demonstreze că partidul, patronul şi cauza „noastră” sunt întotdeauna cele adevărate sau (cel puţin!) sunt pe calea cea dreptă; să educe patrioţi, adepţi ai cauzei, votanţi ai partidului. Duşmanul, respectiv, trebuie pus la zid. Există categoria de jurnalişti disidenţi. Aceştia încearcă să spună adevărul aşa cum îl văd ei: nu numai indiferent de poziţia patronului, ci chiar (conştient) în răspăr cu această poziţie. Ei nu vad că există o contradicţie aici (pe timpul totalitarismului sovietic, actul era o diversiune asumată). Şi atunci când aceşti jurnalişti sunt concediaţi, colegii le poartă pentru multă vreme respectul şi ei au o aură de martiri: sunt pedepsiţi pentru „dreptate”. Patronii lor obţin, implicit, faima de călăi ai libertăţii de opinie.

Astăzi, această categorie de jurnalişti nu prea are teren pentru martiraj. Unii dintre ei slujesc cu râvnă presa de partid, de grup, de interese mai limpezi ori mai obscure, turnând cerneala otrăvită a revoltei pe capetele duşmanilor reali sau imaginari. Discursul lor este violent şi asta place şefilor. Alţii scriu pentru portaluri pluraliste, care nu urmăresc alte scopuri decât adevărul aşa cum e văzut de autorii articolelor. Adevărat, unii îşi fac din asta pârtie politică, dar nu e o noutate. Nu sunt primii care vin în politică pe pârtia unor sfinte revolte nobile.
Există şi categoria jurnaliştilor oneşti, obiectivi, profesionişti, care gândesc, care pot să analizeze, care nu se tem să greşească, să aibă îndoieli, care pot să-şi schimbe opinia, care încearcă să înţeleagă ce se află dincolo de aparenţe. Ei pot să fie blânzi cu foştii oponenţi, dacă aceştia merită aplauze, pot să aprecieze un comportament cavaleresc al actualului oponent politic, pot să recunoască propriile erori. Ei pot să aibă o atitudine critică faţă de actualul lor patron şi chiar să-şi expună, într-o formă delicată, rezervele faţă de acţiunile patronului sau ale partidului. Numai că e nevoit să recurgă la virtuozităţi stilistice, care să nu ofenseze prea tare patronul, pentru că nu ar fi cinstit…

Cât de simplu le-ar fi tuturor, dacă ar fi limpede pentru toată lumea cui slujesc aceşti jurnalişti! Singura ezitare ar fi doar înainte de angajare: ce va zice lumea când va afla că slujesc pe X-Y-Z? În rest, vei scrie după cum ţi-e talentul. Dacă nu îţi poţi etala alte calităţi, cel puţin vei fi onest cu tine însuţi şi cu cititorul. Te pomeneşti că dai peste un patron care chiar vrea ca tu să scrii pe placul cititorului, nu al finanţatorului. Adică: onest, obiectiv, cu nerv, convingător, cu respect faţă de inteligenţa celui pentru care scrii, care să nu te poată acuza că-l ai de prost…

Credeţi că nu există astfel de angajatori? Nu aţi căutat bine. Adevăraţii profesionişti ai jurnalismului vor dori să conducă ori să finanţeze ziare, portaluri de ştiri, posturi de radio şi TV în care să activeze oameni competenţi în domeniile respective. Profesionistul va apela la profesionişti. Care vor reflecta evenimentele neutru, lăsând consumatorul să decidă. Solicitând opiniile tuturor părţilor implicate. Polemizând, dar şi oferind oponentului dreptul la replică. Atrăgând atenţia şi sporind prestigiul publicaţiei prin profesionalismul abordării, nu prin promovarea insistentă a propriei opinii.

Pe cine interesează subiectul?

Deşi face parte din instrumentele decisive ale democraţiei, se pare că subiectul îi interesează pe doar câţiva jurnalişti de la API (atât timp cât nu sunt şi ei angajaţii vreunui magnat de presă sau lider de partid). În rest, fiecare scrie cum îi place angajatorului, nu publicului cititor. Cine ar avea ceva împotriva presei independente, care să slujească cititorul, să fie solicitată de consumatorul de ştiri şi să fie convenabilă tocmai din acest motiv?

Îi trebuie asta cu adevărat cuiva, decât poate doar democraţiei însăşi? Cetăţeanul nu se revoltă atunci când consumă informaţie dozată, periată şi ambalată de cineva care îi manipulează discret gusturile, fie îndulcind în taină ingredientele, fie otrăvind în taină produsul. Iar asta nu mai este o chestiune de gust, pentru că jocul democratic nu mai are valoare după asta.
În consecinţă, unii jurnalişti, mai fără scrupule, slujesc cui plăteşte, îşi vând marfa produsă la comanda clientului (care nu e cititorul de masă, ci e cititorul finanţator), alţii scriu într-un fel esopic şi generalizant, încât sa fie mulţumiţi toţi. În fine, unii jurnalişti scriu chiar ceea ce gândesc, evitând însă – din bun-simţ – subiectele care ar putea să-l supere pe angajator: nu ar fi fost corect din partea lor. Sistemul are toate şansele să se perpetueze.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)