Premiile USM: „nişte bilanţuri” şi „o opinie separată”

Pe 29 martie, juriul, din acest an, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi-a încheiat existenţa. Premiile pentru anul 2009 vor fi înmânate debutanţilor Tania Dumbravă şi Vlad Caraman (ex-equo), Claudiei Partole şi Alionei Grati, lui Teo Chiriac, Vasile Romanciuc şi Eugen Lungu. Jurizarea s-a făcut corect, transparent, la etapele respective (discuţii în cadrul şedinţelor, trei dintre ele: „în plen”, nominalizări publicate în presă), în fine, vot individual, secret.

La o privire exigentă, aş putea propune (eu, personal) o radiere a vreo două nume din listă, la o altă privire, cuminte, toate cărţile premiate merită să fie citite. Fiindcă îmi propun să fiu sincer, trebuie să recunosc că am pledat pentru o altă carte de poezie decât cea a lui Teo Chiriac, deşi cartea lui Teo este foarte bună.

La debutanţi, din considerente „tehnologice” (crearea individuală a cărţii şi lucrul ştiinţific, „cu asistenţă”), l-aş fi acordat doar Taniei Dumbravă. Claudia Partole s-a depăşit pe sine cu această carte, este cu siguranţă cea mai bună carte a ei, dar judecata mea critică preferase alte cărţi de proză: ale lui C. Cheianu şi N. Esinencu.

Parantezele mele subiective, aşadar, nu distonează foarte mult cu decizia „colectivă.” Mai şi vorbind despre un domeniu cum este literatura, în care, firesc, decide judecata estetică, adică, judecata de gust… de ce aş fi nemulţumit? De ce, prostul de mine, nu am dormit în această noapte? Foarte simplu, am încetat să mă respect. Pentru că puteam greşi (în ansamblu) pe toate punctele-compartimentele câte un pic şi nu ar fi trebuit să mă revolt.

În acest context, am polemizat, dar am privit senin la „execuţia publică” a cărţii lui C. Cheianu (o execuţie medievală, ca să colorez cumva situaţia: pentru imoralitate, lipsă de patriotism şi falsificarea datelor istorice!). Uite aşa, Costică Cheianu. Argumentele mele că judecăm un text literar, pe criterii literare, iar cel ce povesteşte este un narator-personaj, nu politolog… au cam fost trecute cu vederea. Atât de bine orchestrată, execuţia, chiar mi s-a părut o „temă pregătită de acasă”. Care nu e interzisă de regulile jocului.
Fiindcă făcusem la şedinţele anterioare schimburi de opinii, nu ne-am oprit, în detaliu, la fiecare titlu. Nu m-a deranjat (decât, m-a nedumerit) apariţia, ca două fantome, a doi membri ai juriului care au lipsit la şedinţele anterioare (de ce m-ar fi deranjat, odată ce, la întrebarea mea dacă au citit cărţile, au răspuns afirmativ? Trebuia cumva să-i testez?).

Acum, bineînţeles, cu toate opiniile mele separate, îmi asum responsabilitatea pentru toate cele întâmplate. Adică şi pentru faptul că cea mai bună carte scrisă la noi în ultimul deceniu, Arme grăitoare, de Emilian Galaicu-Păun, nu a întrunit numărul necesar de voturi. Explic, ca să înţelegeţi cum s-au produs lucrurile. Cu excepţia debutanţilor, am votat pentru carte, indiferent de genul / categoria ei. În felul acesta (admiţând nuanţele subiective în judecată), un juriu format preponderent din critici (!) a găsit de cuviinţă („individual” şi „colectiv”) că alte cinci (!) cărţi sunt mai bune decât cartea lui Em. G.-P.

Ce a fost aici mai mult: rea-voinţă? Incompetenţă? Joc de culise? Nu pot decât să presupun (mizerabilă ocupaţie!). Oricum fie moral, fie profesional, fie ambele, juriul (în frunte cu preşedintele, bineînţeles) s-a descalificat. Şi-a încheiat existenţa.

Mircea V. Ciobanu,
ex-preşedinte al unui juriu defunct