Prea trist…

Un zâmbet a fost suficient pentru a-l iubi. Lumina ochilor lui mi-a orbit sufletul, vorbele lui îmi sunt şi acum tipărite în minte, fiecare cuvânt, fiecare şoaptă, vocea lui suavă ce mă alina mereu. Stăteam ore în şir şi discutam despre orice, despre soare şi lună, despre moarte şi viaţă, despre vreme, despre noi, despre lumea mea sau lumea lui.

Nu m-a atins niciodată, cu toate că aveam uneori impresia că pe obraz îi simt parfumul. E departe de mine, mult prea departe, l-am cunoscut pe net. Când privirile ni s-au întâlnit, am simţit amândoi ceva puternic, cred că jumătate de oră ne-am privit fără să ne scriem un cuvânt. Ce ochi, ce buze, ce om, un înger ce cobora în fiecare noapte în visele mele şi în fiecare zi era acolo, în lumea lui, mă aştepta. Nu-mi cerea nimic, doar îmi oferea, mă făcea să zâmbesc chiar şi atunci când credeam că totul e pierdut. Ştia să-mi şteargă lacrimile fără să mă atingă, ştia să-mi vorbească fără cuvinte, doar prin priviri. M-a făcut să iubesc urâtul existent în lumea mea, să iubesc ploile, furtunile, să mă iubesc pe mine şi pe el.

Îl iubesc foarte mult şi ştiu că şi el mă iubeşte mult, dar mereu acelaşi dar. Mi-a promis că va veni, mă va strânge în braţe şi va fi lângă mine. De o lună nu mai ştiu nimic de el. Am încercat să îl sun, are telefonul închis, iar pe messenger e mereu offline. Nu reuşesc să mă concentrez asupra studiilor, mă gândesc doar la el şi plâng, alerg, rătăcesc, simt că mă prăbuşesc. Totul e o nebunie înecată în ceaţa durerii. Nu mai vreau să sufăr. Îmi pun prea multe întrebări, dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă nu mă mai vrea? Prea multe întrebări, prea multă iubire, prea tristă e lumea mea fără el. De fapt, fără el, totul e lipsit de rost. Nu pot să merg mai departe. M-a învăţat multe, dar nu m-a învăţat cum să trăiesc fără el, fără vorbele lui, privirea lui, iubirea lui îmi lipseşte şi-mi va lipsi mereu. Încă îl aştept. Prea tristă e această aşteptare. Prea tristă sunt eu, prea trist e totul fără iubire.