Poveşti cu zmei



Serialul de învinuiri şi interpretări tendenţioase, publicate în câteva numere ale săptămânalului „Literatura şi arta” şi semnate de un personaj rău intenţionat, n-a fost pentru mine, cel vizat, o surpriză. Din clipa în care am semnat contractul de colaborare dintre Uniunea Scriitorilor şi firma de construcţii „Fame Construction Industry” eram conştient că mă expun unor eventuale nemulţumiri şi învinuiri ale unor colegi de-ai mei. De ce?

Vorba e că terenul din strada Pietrarilor fusese atribuit USM încă în decembrie 1991, ocazie cu care la Pretura Centru a fost înregistrată Cooperativa de construcţie a locuinţelor nr. 232. Din cauza războiului de pe Nistru, a lipsei de resurse financiare, proiectul a rămas nerealizat. Ideea a fost reluată în 1997 şi, după un an de tratative cu structurile abilitate ale Primăriei municipale, la 16.07.1998, decizia din decembrie 1991 a fost reactualizată. Timp de doi ani s-au făcut tentative de a găsi soluţii pentru realizarea proiectului, dar şi de data aceasta  rezultatul a fost nul. Peste opt ani, în aprilie 2006, o firmă de construcţii s-a interesat de terenul din strada Pietrarilor, cu intenţia de a-l procura prin licitaţie. De ce prin licitaţie? Pentru că, între timp, intrase în vigoare Legea nr.123- XV din 18.03.2003 care stipula că administraţia publică locală are dreptul să înstrăineze, concesioneze, arendeze terenuri doar prin licitaţie publică.

Proiect nerealizat din cauza războiului

Personajul rău intenţionat afirmă că pe atunci un ar de teren în zona Telecentrului costa 50.000 euro (exagerat peste măsură!), deci, pentru a procura terenul, USM trebuia să caute o sumă de negăsit. Firmele de construcţii la care ne-am adresat pentru a semna un contract de colaborare, au cerut mai întâi ca USM să reactualizeze prin Consiliul municipal decizia din 16.07.1998. O asemenea acţiune era sortită eşecului din start, dat fiind faptul că deciziile Consiliului municipal se luau atunci doar cu concursul fracţiunii majoritare a comuniştilor, că era deja a treia tentativă a USM cu referire la acel teren şi că, cel mai important, apăruse Legea nr.123-XV din 18.03.2003. Doar şeful firmei „Fame Construction Industry” a acceptat, în aprilie 2006, să semnăm contractul, asumându-şi şi operaţiunea de reactualizare a deciziei din 1998. Cu ce preţ şi cum i-a reuşit acestuia să obţină pe 25.07.2006 acest lucru, doar dânsul poate răspunde.

Oricum, eram conştient de condiţiile umilitoare pentru USM, impuse de contract, condiţii pe care personajul rău intenţionat le analizează cu savoare şi „acribie”, dar situaţia cerea să alegem, urgent, una din două – ori ratăm şi această ocazie, ultima, ori acceptăm ca scriitorii să obţină ceva, oricât de puţin. Au primat puţinii colegi care aveau să beneficieze de spaţiu locativ la preţ redus, numărul lor, iniţial, fiind de şapte persoane, ulterior, în urma unor negocieri suplimentare, ajungând la 12. Lista celor care aveau cereri pentru locuinţe includea 36 de persoane şi era de aşteptat ca cineva dintre cei 24 rămaşi fără spaţiu locativ să mă învinuiască de toate relele pământului.

Făt-Frumos şi naşul

Paradoxal este însă faptul că ei s-au dovedit a fi mai înţelegători, pe când personajul rău intenţionat, care nici nu figurează în listă, n-are linişte şi somn. Făcând abstracţie de contextul în care a apărut acest contract, el compune neinspirate şi alogice poveşti cu zmei. Fireşte, în aceste basne zmeul cel mai fioros, cu 12 capete, este N. Rusu, iar autorul poveştilor e nimeni altul decât virtuosul Făt-Frumos care zdrobeşte cu uriaşul său, cât Ceahlăul de mare, buzdugan toate capetele acestei jivine ca, în ultima instanţă, precum se întâmplă în poveşti, mult râvnita Cosânzeană, alias Fondul Literar, să ajungă în patul său conjugal.

Doar astfel poate fi explicat ordinul din 03.07.2010 prin care preşedintele de atunci al USM M. Cimpoi îl numeşte pe acesta în funcţia de director al Fondului Literar. Tot în anul trecut M.Cimpoi, în calitatea sa de critic literar, îl elogiază copios într-o revistă literară din Ţară, prezentându-i o carte de versuri, precizând că finul său e arhicunoscut şi ca „un arhitect al Renaşterii basarabene, fondator al Frontului Popular, deputat şi vicepreşedinte al parlamentului”. Naşul uită să menţioneze că acesta îşi revendică şi dreptul de autor al textului Declaraţiei de independenţă a RM.

Toate astea, însă, au fost în secolul trecut şi timpul a demonstrat că „succesele” politice ale personajului rău intenţionat sunt nişte rateuri, el rămânând de vreun deceniu încoace fără vreo funcţie importantă. Neostoita sa sete de funcţii (dacă nu în structuri politice şi de stat, măcar în cele ale USM) e demonstrată şi de faptul că, în câteva publicaţii din Ţară (drept exemplu poate fi consultată revista „Astra”, nr. 2 (48), Iaşi, 2007, p.4-6), acesta se prezintă cititorilor drept „vicepreşedinte al USM”, în realitate impostorul fiind un ordinar funcţionar al USM.

Prima şi ultima replică

Un coleg, care-l cunoaşte bine, presupune că ura feroce a acestuia faţă de umila mea persoană ar putea fi generată de faptul că s-o fi recunoscut drept prototip al unui personaj dintr-o nuvelă de a mea, ahtiat de slavă şi nemurire doar în temeiul unei metode de fluierat artistic. Fiind mai în vârstă şi mai bun psiholog, acelaşi coleg crede că ar putea exista şi o altă explicaţie a acestei bizare bălăcăreli la care sunt supus din partea lui.

Drept argument, el mi-a dat cartea recent apărută sub egida Muzeului Literaturii Române „M. Kogălniceanu” din Chişinău „George Meniuc: Pagini de corespondenţă”. Iată ce-i scrie G. Meniuc în 1986 lui N. Romanenco, la Moscova (p. 359): „Un tânăr, Matei Valeriu, mi-a trimis un manuscris. Versuri. Îl cunoşti, ai relaţii cu el. Manuscrisul arată cum nu trebuie să înceapă un literat. Ba mai mult. Am rămas cu impresia că el n-are talent, scrie sec şi-l pastişează pe Nichita Stănescu, fără a poseda ceva, o trăire şi gândire a sa. De obicei, aşa încep grafomanii, încât nu mai ştii cum să scapi de ei…”

Această replică e prima şi ultima pe care am ţinut să i-o dau. El n-are decât să-şi scrie în continuare poveştile cu zmei, dar să-şi pregătească în instanţa de judecată şi probele cu care va trebui să-şi argumenteze inepţiile. Îmi dau perfect seama că impostorul are o experienţă bogată în domeniu şi poate tergiversa procesul până în pânzele albe, dar sunt nevoit să mă consolez cu vorba lui G. Meniuc, că de acest soi de oameni „nu mai ştii cum să scapi…”

Nicolae Rusu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău