Povestea unui fiu al războiului // OAMENI BUNI

„Dacă te consideri un profesionist, trebuie să critici fapta, nu omul”

Istoria lui Valeriu Ţurcan, veteran al ziaristicii din oraşul Hânceşti, poate servi drept subiect pentru un film documentar. Are o experienţă de jumătate de secol în ziaristică şi trăieşte după principiul: „Oricât de supărat ai fi în această viaţă, zâmbeşte şi mergi înainte!”.

Iulia Dubceac, stagiară

Şi-a început activitatea de ziarist din 1959, de când studia la Facultatea de Filologie şi Istorie. Se consideră fiu al războiului, pentru că în anul 1943, în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a întâmplat o nenorocire care l-a marcat pentru toată viaţa: „Tata a fost mobilizat, iar mama împreună cu noi, cei patru copii, am fost evacuaţi în regiunea Harkov. Acolo, în una din zile, a ţintit o bombă peste locul unde ne aflam care l-a omorât pe unul din fraţii mei, iar pe mine m-a rănit grav”, îşi aminteşte Valeriu Ţurcan.

După război, s-au întors acasă. Tatăl său a fost numit director de şcoală, dar începuseră timpuri grele: foame, sărăcie, moarte. „Colegul din banca alăturată a leşinat de mai multe ori în timpul orelor, lihnit de foame”, povesteşte cu tristeţe ziaristul. În ciuda tuturor greutăţilor, Valeriu Ţurcan a rezistat, chiar dacă în urma rănilor nu a mai reuşit să meargă pe propriile picioare, decât cu ajutorul cârjelor. Cel mai greu se descurca pe timp de iarnă şi toamna. „Când ploaia era mai udă”, glumeşte amar acesta. Mama era cea care îl ducea în spate, iar mai apoi fratele mai mare, până când a învăţat să se descurce de unul singur. „Din cei 73 de ani pe care îi am, 68 am mers în cârje”, calculează el.

„Mi-au dat o motocicletă şi mi-au zis: «Du-te pe teren şi scrie!»”

După ce a absolvit facultatea, a fost trimis la Cimişlia unde s-a angajat ca traducător la ziarul raional „Munca colectivă”. Primul material pe care l-a scris a fost despre recoltarea roadei. „Mi-au dat o motocicletă şi mi-au zis: «Du-te pe teren şi scrie!»”

Mai apoi a fost transferat la Hânceşti, care pe atunci se numea „Kotovsk”. Aici a crescut pe plan profesional de la lucrător literar superior până la funcţia de redactor-şef adjunct. Îi plăcea să scrie pe teme de cultură, dar s-a întâmplat să scrie şi subiecte pentru care era ameninţat. S-au găsit şi persoane supărate care îi  puneau sare pe rană, referindu-se la problema sa de sănătate. El avea un răspuns şi pentru aceştia: „Îi mulţumesc Domnului că sunt bolnav de picioare, ci nu de cap”.

Cel mai mare duşman al şcolilor-internat

Pe parcursul acestor ani a îndrăgit profesia de jurnalist şi acum declară că: „Dacă te consideri un profesionist, trebuie să critici fapta, nu omul”. Dragostea pentru artă l-a aşezat la o masă cu personalităţi ca Mihai Dolgan, Ludmila Zîkina, Nicolae Sulac ş.a. Chiar şi după pensionare a continuat să se dedice profesiei de ziarist activând în calitate de redactor-şef la publicaţia independentă „Timpul” din Hânceşti, colaborând în acelaşi timp cu ziarul „Business info” din Cimişlia şi „Cuvântul liber” din Leova.

Pentru că a muncit cu sârguinţă, meritele sale a fost răsplătite cu numeroase medalii, premii, menţiuni şi diplome. Astăzi, meditând asupra trecutului şi prezentului său, înţelege că pentru tot ce a reuşit să realizeze trebuie să le spună mulţumesc celor care l-au susţinut, părinţilor şi fraţilor care l-au iubit, l-au ajutat şi, cel mai important, i-au fost alături.

Pe de altă parte, spune că este cel mai mare duşman al şcolilor-internat pentru copiii cu dizabilităţi, unde adesea era invitat şi de fiecare dată refuza să meargă. „Mai bine i-ar ajuta statul pe părinţi să-i îngrijească acasă pe copii, decât să-i ţină în aceste instituţii în care ei nu văd decât alţi oameni care suferă”, consideră ziaristul.

În lista oamenilor care l-au marcat, se mai numără o persoană foarte importantă, este vorba despre dragostea vieţii lui. „Dacă Dumnezeu mi-a dat o cruce deloc uşoară, mi-a dat în schimb o soţie cu un suflet blajin, care m-a susţinut în tot acest timp şi care mi-a dăruit un fiu cu care ne mândrim”, spune emoţionat Valeriu Ţurcan.

„Foşti jurnalişti nu există”

Îi place foarte mult fotbalul, din păcate însă nu a reuşit niciodată să alerge pe teren după minge, în schimb este un bun jucător de dame şi şah. Din pasiunea sa pentru sport, a început să colaboreze cu ziarul „Sport plus” din capitală, unde şi azi îi putem găsi articolele.

Are o teorie despre statutul de jurnalist. „Foşti jurnalişti nu există. Pasiunea de a scrie despre frumos şi adevăr nu trece nici după ieşirea la pensie”, motivează ziaristul. După pensionare Valeriu Ţurcan a contribuit la scrierea cărţii „Hânceşti şi oamenii lui”.

Aşezându-se pe banca din faţa blocului în care locuieşte, zâmbeşte fiecărui trecător şi îl întreabă cum îi mai merge. Toţi îl cunosc pe Valeriu Ţurcan. „Pentru mine ziua este împlinită când reuşesc să înveselesc un om trist. Dacă văd cum pe faţa lui posomorâtă îmboboceşte un zâmbet, consider că ziua nu a trecut în zadar”. „O zi bună să aveţi!”, ne urează ziaristul care mai bine de jumătate de secol nu conteneşte de a-şi bucura cititorii cu articole despre şi pentru oameni.