Povestea tulburătoare a unei doamne de 90 de ani

IMG_1565

Femeia despre care vreau să vă povestesc este o persoană extraordinară. Un suflet bun, iubitor, ce emană în jur multă energie pozitivă, multă dragoste. Înzestrată cu simţul umorului, plină de vibraţii sufleteşti şi la cei aproape 90 de ani ai săi, a privit şi priveşte viaţa cu modestie. Aşa au învăţat-o părinţii şi buneii – nu e nimeni centrul universului, toţi suntem nişte copii ai lui Dumnezeu. Vorbesc de o doamnă de poveste, fostă profesoară de română din Soroca, Lidia Bacinschi.

Timp de trei zile i-am ascultat povestea vieţii. Aveam să aflu că în spatele luminii pe care o emană faţa ei, a zâmbetului cu care întâlneşte pe oricine, se ascund ani şi ani de zbucium. Amintirile şi trăirile sufleteşti le aşterne pe hârtie. Are câteva caiete pline de gânduri şi frământări, scrise în proză şi foarte multe poezii, trecute fie într-un caiet, fie pe un petec de hârtie. Scrie uşor şi mult. Poezia rămâne o însoţitoare a ei încă din anii de şcoală, o cerinţă a sufletului. Scrie pentru sine, pentru nepoţi şi strănepoţi: „Poate vor citi după ce mă voi trece. Trebuie să-şi cunoască rădăcinile”.

Oraşul Galaţi, anii de liceu – reper de puritate

S-a născut la Soroca pe 15 iunie 1926, bunicii pe linia tatălui erau din satul Egoreni, iar cei din partea mamei – din satul Cotiujenii Mari. Fetiţa aceea mică de cândva s-a aflat puţin în vechiul oraş de pe mal de Nistru. Tatăl ei, om cu carte, lucra la PTT (Poştă, Telefon, Telegraf): „Atunci Poşta era dată în concesiune americanilor. Tata a tot fost ridicat în grad, mărit în funcţie şi mutat dintr-un oraş în altul. Aşa am ajuns noi de la Soroca la Ocniţa, apoi la Tarutino. De la Tarutino la Roman, de la Roman la Galaţi, unde tata a devenit şef de întreprindere şi unde am stat până în anul 1940”.

Oraşul Galaţi, anii de şcoală i-au rămas în suflet ca un reper de puritate. Nu poate uita colegii şi profesorii Liceului „Mihail Kogălniceanu”, pe doamna dirigintă Cujbă, profesoară de franceză, pe care a iubit-o din toată inima ei de copil. A luat la ea 10 la examen. Doamna era căsătorită cu un ofiţer de rang înalt. Nu avea copii. Singurul ei copil a murit în primii ani de viaţă. Îşi trata elevii cu dragoste şi mângâiere de mamă. Duminica, îi invita la ea acasă şi-i servea cu dulciuri, le organiza excursii. La acea vreme doamna Cujbă era considerată una dintre cele mai bune profesoare din România. Nu uită doamna Lidia nici ziua când prinţul Mihai şi regele Carol al II-lea au vizitat liceul. Veniseră cu gânduri bune şi lăzi pline cu bomboane şi alte dulciuri…

Satul se scufunda într-o mare de lacrimi

La început de vară, Lidia a rămas cu taică-său la Galaţi, iar maică-sa a plecat cu surioara nou-născută la rude la Cotiujenii Mari. Aşa de departe sunt toate şi în acelaşi timp atât de aproape în amintire! Străzile oraşului erau încărcate-n verdeaţă. Oamenii paşnici îşi vedeau de treburile lor. Lidia susţinuse cu bine ultimul examen de sfârşit de an şcolar în clasa a III-a de liceu. Îşi aminteşte cu zâmbet şi lacrimi de acel an: „Tata fusese mobilizat. A hotărât să mă trimită şi pe mine la tanti Eugenia în Basarabia. În câteva zile, a făcut rost de cadouri pentru toţi, le-a aranjat într-un geamantan şi, într-o dimineaţă senină, m-a urcat în tren şi m-a trimis sub supravegherea conductorului în Basarabia. După mai multe ploi, Dunărea îşi ieşise din maluri şi calea ferată era inundată. Stăteam singură într-un cupeu, clasa a II-a. Auzeam cum roţile plioscăie prin apă. Îmi era frică, dar trenul înainta uşor şi nici n-am prins de veste când am ajuns prin apă până la Bârlad. Apoi glasul roţilor de tren nu s-au mai amestecat cu apa, au răsunat clar până la gara Mărculeşti, unde am coborât. Ajunsesem cu bine.

Mama m-a întâlnit plângând. Surioara râdea şi se uita în jur cu prea multe înţelesuri pentru un prunc de câteva luni. Se auzeau zvonuri că repede vom fi despărţiţi de cei dragi. Era 15 iunie, ziua mea de naştere, când s-a anunţat prin radio despre cedarea Basarabiei. Satul se scufunda într-o mare de lacrimi. Mătuşa era căsătorită cu un agronom, militar în rezervă, care era mobilizat la Iaşi. Îi trimisese un bileţel prin care o ruga să ia copiii şi să plece la Iaşi. Situaţia era grozav de complicată. Cu mare greu a venit tata de la Galaţi. Mătuşa cu cei doi copii minori a plecat, iar noi am rămas în casa ei, o casă mare şi frumoasă cu toate cele necesare în ea. Am trăit în casa mătuşii exact o săptămână până când a venit NCVD-ul şi ne-a dat afară, instalându-se ei acolo. Şi noi am rămas pe drumuri. Ne-a primit o bătrână într-o bucătărie de vară. Toată averea noastră, hainele rămăseseră la Galaţi. Am iernat în galoşi de gumă, cu piciorul gol, fără palton, fără căciulă. Aşa mergeam la şcoală la „semiletkă” unde predau câţiva învăţători ruşi, departe de profesorii pe care îi cunoscusem până atunci…”

Refugiul

Cu chiu, cu vai a trecut anul. Ruşii îl persecutau pe tatăl Lidiei, îl urmăreau. Odată cu revenirea românilor în 1941, familia urmărită s-a mutat cu traiul la Soroca. Şi din nou pace şi linişte în familie. Lidia a mers la Liceul de fete „Domniţa Ruxanda” iarăşi în clasa a III-a de liceu. Se simţea în largul ei. Era o elevă silitoare, activistă, ambiţioasă. Îi plăcea să citească, să recite, să deseneze. Făcea absolut tot ce-i spuneau profesorii. Picta gazete de perete, scria poezii, orna coridorul liceului cu desene în creion la anumite sărbători. Dar războiul n-a lăsat-o să termine liceul.

În 1944, de peste Nistru veneau ruşii: „Într-o dimineaţă, tata s-a sculat, s-a îmbrăcat şi s-a dus la pretură unde lucra grefier. Eu m-am îmbrăcat frumuşel şi m-am dus la liceu. Când am ajuns acolo – învălmăşeală mare pe coridoare. Unele colege plângeau şi fugeau acasă, altele stăteau la rând la cancelarie ca să-şi ia actele. Profesorii toţi erau cu geamantanele gata de ducă. Era panică. Eu am ieşit în stradă, apoi mi-am făcut socoteală şi m-am întors, m-am dus în cancelarie şi am cerut să mi se dea şi mie certificat în ce clasă am învăţat. Am luat certificatul şi când am ajuns pe strada principală, azi strada Independenţei, lângă parc, m-am îngrozit. Strada era plină de trăsuri, o mulţime de oameni călări şi pe jos.

Şi cum căscam gura la acea mulţime agitată, o zăresc pe mama la colţul parcului cu surioara de mână, cu o geantă în cealaltă şi cu şuba pe braţ. Cineva mergea în urma ei. Eu stăteam în dreptul clădirii jandarmeriei. Acel cineva ne-a dus în ograda aceea. Acolo căruţele se încărcau cu nişte lăzi mari, cu arhiva oraşului. Ne-au aşezat sus pe lăzile acelea şi ne-am pornit în România. Am vrut să ne întâlnim cu tata, dar nu ştiam unde-i. Am mers noi de la ora 9.00 până la ora 17.00 cu căruţele în şir până la Floreşti. De peste Nistru se auzeau împuşcături. La gară la Floreşti – lume cât frunză şi iarbă. Acolo am întâlnit o rudă pe care am rugat-o să-l anunţe pe tata că am plecat în România. De la Floreşti ne-am urcat într-un camion şi am plecat la Bălţi. Acolo ne-au încărcat în vagoane aşternute cu paie pe jos. Care râdea, care plângea. Am mers toată noaptea şi dimineaţa am ajuns la Iaşi. Ni s-au deschis uşile şi am auzit: Sunteţi liberi!”

(va urma)

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce