Povestea tulburătoare a unei doamne de 90 de ani (3)

„Viaţa mea a fost un zbucium precum zbucium este şi viaţa celui mai important scriitor disident, Paul Goma”

SKMBT_C224e16022912581_0001

Lidia şi Dumitru Bacinschi în primii ani de căsătorie pe pragul propriei case din dealul Sorocii

În România, ciuntită de URSS, se instalase un nou regim politic, cel comunist. Lidia repetase clasa a patra de gimnaziu, terminase a cincea şi începuse a şasea, dar nu a terminat-o. Părinţii, mai cu seamă capul familiei, pusese gând să se întoarcă în Basarabia. Lidia însă ar fi dorit să rămână acolo, în Caracal.

Îşi făcuse deja prieteni. Avea rezultate la liceu, juca într-o trupă de teatru de amatori. Îi plăcea la nebunie dramaturgia. A jucat cu succes în „Năpasta”, „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale şi „Chiriţa în Iaşi” de Alecsandri. Crede că s-ar fi realizat în teatru dacă ar fi rămas în România. Dar dl Bugai, tatăl Lidiei, a bătut pe la toate uşile ca să obţină dreptul de a se întoarce în Basarabia. Cei din Comisia de Control i-au spus: „Dacă nu vrei să rămâi, i-aţi ce doreşti din cele agonisite, îţi dăm un vagon, te facem conducător de eşalon şi, poftim!, pleacă în URSS”.

Refugiu continuu, adio dragoste curată!

Interlocutoarea mea povesteşte: „Mama a fost realistă. A comandat lăzi în care a pus făină, iar în făină, veselă, alte lucruri fragile. A tăiat porcul şi l-a pus în borcane. A cumpărat 30 de pâini şi a făcut şi pesmeţi. În fine, părinţii s-au pregătit de drum cum se cuvine, au încărcat tot ce au găsit de cuviinţă în vagon şi am pornit la drum, în refugiul nostru continuu”.

Drumul a fost lung şi anevoios cu tot felul de peripeţii. Amintirile se deapănă cu lux de amănunte: „Am mers o lună de la Caracal până acasă. Colindând toată România, am ajuns în Cehoslovacia. De acolo în Ungaria şi apoi din nou în România, la Sighetul Marmaţiei. Acolo ne-au dus într-o clădire care fusese puşcăria lui Antonescu. Eu am plâns tot drumul. Plângeam nu din cauza că am lăsat o casă frumoasă, dar că îmi lăsasem prietenii şi o dragoste de-a mea acolo, un băiat frumos ce se trăgea din Holoşniţa Sorocii. Îi zicea Vasea Volniţchi şi învăţa la Bucureşti. A fost o iubire platonică între noi. Atât de mult ne legasem sufleteşte! La despărţire mi-a dat o poză de-a lui pe care a scris: ‚Îmi pare rău. Nu ştiu dacă ne vom mai vedea’.

Şi într-adevăr nu ne-am mai văzut. Şi cum vă spuneam, ne-am pornit noi pe drumul acesta nenorocit. Ajunşi la Sighetul Marmaţiei, tata a fost pus să descarce vagoane, iar noi o ajutam pe mama la bucătărie. Norocul nostru a fost că mama pusese în bagaje şi un reşou, la care am pregătit mâncare atât cât au durat cercetările. Eram urmăriţi de trupele sovietice, care se instalaseră în România. Unicul document pe care îl avea tata era o caracteristică bună de la Comisia de Control, semnată de locotenent-colonelul Vasiliev.

SKMBT_C224e16022912582_0001

Bunicii Lidiei de la Cotiujenii Mari, în 1905. Bunicul Andrei Guţenco întors din Războiul ruso-japonez

După interogările la care au fost supuşi părinţii separat, apoi împreună, în baza caracteristicii, ne-au lăsat să plecăm acasă. Dar, în loc să ajungem la Bălţi ori Chişinău, am ajuns la Movilău (Moghiliov-Podolski). Nu am înţeles de ce vagonul nostru a fost dezlipit de restul trenului. Ne-au lăsat în câmp. Cum aveam să aflăm mai târziu, trenul plecase cu români civili, paşnici, la minele din Donbas. Doar cei din vagonul nostru au scăpat”.

Un adevărat coşmar pentru bieţii refugiaţi. În timp ce dl Bugai s-a dus în gară să vadă ce se poate de făcut, au venit nişte lucrători şi au descărcat vagonul, lăsându-i cu toată averea în câmp. Noapte, întuneric, frig, frică. Mama şi fiicele tremurau de frig şi de frică lângă lucrurile lor, iar nişte bandiţi cu felinare examinau lăzile, încercând să afle ce este în ele. Norocul lor că dl Bugai nu a zăbovit mult. A venit şi le-a spus că vagonul este al lor şi iar l-a încărcat. Ca să ajungă la acel vagon, bieţii oameni au fost nevoiţi să treacă cu lucrurile lor pe sub toate trenurile care staţionau pe linie. Uzi lioarcă, au încărcat lucrurile în vagon şi au ajuns cu mare greu la Bălţi. Era martie 1946. După ce au stat câteva zile cu tot bagajul pe linia moartă, întâmplarea sau Domnul a făcut ca domnişoara Lidia să întâlnească un vechi cunoscut din anii de liceu la Soroca. Acesta a ajutat familia refugiată să ajungă cu tot cu bagaje la o mătuşă de-a sa din Bălţi.

Şi-a găsit mama moartă pe laiţă

După o lună de zile, cu 700 de ruble obţinute din vânzarea mobilei adusă din România şi cu restul bagajelor, familia Bugai a ajuns la Soroca. Au găsit oraşul complet schimbat. Pe străzi nu se mai plimbau tineri cu cravată sau papion, ci ruşi îmbrăcaţi în maiouri.

Doamna Lidia povesteşte: „Tata, cunoscând codul bunelor maniere, considera o ruşine să ieşi în stradă ca o haimana. Din această cauză m-a ţinut închisă în casă mult timp ca nu cumva să-mi provoace vreun rău acei tineri. Am stat eu cât am stat, dar într-o zi am şterpelit-o fără voia lui prin oraş. Aşa am ajuns la Centrul antiepidemiologic, unde m-a văzut şeful Popovschi, care m-a întrebat dacă ştiu să scriu, să citesc şi să socotesc. Astfel m-a angajat socotitoare la această instituţie medicală”.

O să trec peste o sumedenie de detalii şi o să vă spun că Lidia a plecat să facă cursuri de pedagogie. Şi-a început activitatea de pedagog în satul Pohoarne, Floreşti, studiind la facultate cu frecvenţă redusă la Institutul Pedagogic din Bălţi. În vremea ceea s-a întors din armată Dumitru, o rudă îndepărtată cu care copilărise la Cotiujenii Mari şi care avea să-i devină soţ. Când a ajuns acasă, flăcăul şi-a găsit mama moartă pe laiţă.

SKMBT_C224e16022912580_0001

Tatăl Lidiei la 28 de ani, în 1926

Au trăit în pace şi înţelegere 63 de ani

Tatăl Lidiei şi al lui Dumitru au pus la cale căsătoria. Chiar dacă la început domnişoara s-a împotrivit cu înverşunare, până la urmă, a acceptat să devină soţia lui Dumitru Bacinschi. Nu au făcut nuntă. După ce s-au cununat în faţa altarului, s-au întors acasă şi au stat la o masă destul de modestă cu sarmale şi ciorbă din carne de oaie. Tata, care a vrut să-şi vadă fiica măritată, a murit a doua zi după cununia tinerilor.

Peste o jumătate de an, tânăra familie s-a mutat la Soroca. Aici şi-au construit casă, şi-au crescut cei doi fii. Dumitru a lucrat şofer de autobuz, iar Lidia, profesoară în satul Ocolina, apoi a trecut la fosta Şcoală nr. 5 din Soroca. Au avut de înfruntat multe nedreptăţi, îndoieli, momente de tensiune. Dar relaţia de cuplu care a durat 63 de ani s-a bazat pe principii morale adecvate unei căsnicii reuşite. Soţul a plecat la cele veşnice în 2010.

Deosebita doamnă şi-a încheiat amintirile cu cuvintele: „Viaţa mea a fost un zbucium precum zbucium este şi viaţa celui mai important scriitor disident, Paul Goma, pe care l-am ascultat ani în şir la Radio Europa Liberă. Pot să vă spun că fiul meu, Mihail, pictor poligraf, i-a ilustrat coperta romanului „Din calidor”, editat la Chişinău cu o poză ce reprezintă casa bunicilor mei de la Cotiujenii Mari, Andrei şi Parascovia Guţencu. A rămas în poză numai băieţelul care coboară treptele, întruchipându-l pe micul Paul”.

 

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)