Povestea tulburătoare a unei doamne de 90 de ani (2)

„În Vinerea Mare, cu o zi înainte de Înviere, Angela a murit subit. Abia peste ani Georgescu avea să afle că mama îşi otrăvise fiica din gelozie mare”

SKMBT_C224e16022912570_0001

Povestea vieţii dnei Lidia Bacinschi ar putea face subiectul unui roman. Sunt bucăţi de istorie, după cum aţi observat, din prima parte, în care se amestecă pacea, războiul, iubirea, minciuna. Aşadar, ajunşi de la Bălţi la Iaşi, refugiaţilor basarabeni li s-au deschis uşile la vagoanele de marfă şi li s-a spus că sunt liberi, adică puteau să meargă unde voiau.

Era luna martie cu dimineţi foarte reci. Lidia şi surioara, tremurând de frig şi de nesomn, s-au ghemuit lângă mama lor pe peron, neştiind încotro să o apuce. Fetele purtau căciuliţe din puf de iepure. Doi bărbaţi care treceau prin preajmă au exclamat: „Acestea sunt căciuliţele de iepure de la Soroca! Bună ziua!”. Unul dintre ei era proprietarul magazinului de ţesături din Soroca, ce locuia la Bucureşti şi care le-a cumpărat bilete la tren şi le-a îndemnat să meargă la Bucureşti.

Acolo au fost primite cu căldură de către fiica şi soţia soroceanului bucureştean. A doua zi dimineaţă, gazda le-a întrebat: „Unde plecaţi? Poate aveţi rude în ţară. Noi nu putem să vă ţinem la noi. E prea strâmt”. Dna Lidia povesteşte: „Îşi aduce aminte mama că a avut o soră, Aniuta, care murise în 1940 şi care fusese căsătorită cu Vanea Furtună din Chetrosu. Locuiau la Câmpulung Muscel”.

Iaşi-Bucureşti, Câmpulung Muscel

„Vanea lucra în poliţie. ‚Hai să-l căutăm pe Vanea!’, i-a zis mama. Gazdele primitoare de la Bucureşti ne-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi, ne-au dat bani de drum şi am plecat la Câmpulung Muscel. Acasă la Vanea ne-a întâlnit o femeie tânără şi frumoasă cu un copil de vreo şase-şapte luni în braţe. Era tanti Victoria, a doua soţie a unchiului Vanea. Când ne-a văzut, a început să plângă. A întrebat-o pe mama unde e Vanea, căci plecase după noi la Soroca. Nu ne întâlnisem.
Seara a sosit şi Vanea şi a povestit că a ajuns până la Iaşi, dar mai departe nu a putut să meargă. După vreo două luni de şedere la Câmpulung Muscel, cel mai vechi oraş din Ţara Românească, într-o zi, unchiul Vanea a venit acasă bucuros şi ne-a spus că i-a telefonat tata. Se afla în Caracal, un orăşel de lângă Craiova, şi că ne aştepta şi pe noi acolo”.

Castelul de la Caracal

Cu patru linguri, o strachină şi două pernuţe oferite de aceste rude, mama şi cele două fiice au plecat la Caracal. Au ajuns pe 4 aprilie, zi de Paști, şi au tras în gazda, unde stătea soţul şi tatăl lor. Bucuria revederii avea să se amestece cu spaima pe care au tras-o, când au văzut avioanele americane ce bombardaseră Gara de Nord din Bucureşti, rotindu-se în văzduh deasupra orăşelului.

Din fericire, orăşelul nu a fost bombardat, iar noii locuitori se adaptau la noile condiţii de viaţă tot trecând dintr-o gazdă în alta: „De la baba Liza am trecut la baba Mariţa, o olteancă mereu supărată. Avea două case în aceeaşi ogradă şi una ne-a dat-o nouă. În fiecare dimineaţă, ne trezea cu cuvintele: „Să vă vedeţi maţele înşirate pe gard, chiriaşilor!…” Ne blestema cu tot răul de pe lume, iar noi tăceam, nici nu crâcneam. Toată ziua stăteam la poartă şi ne uitam cum treceau basarabenii cu căruţele. Casa se afla lângă drumul central.

Într-o zi l-am văzut pe un cumnat de-al mamei, nenea Lică Surugiu, pe care l-am chemat să stea cu noi şi aveam de acum pe cineva din rude, nu mai eram străini de tot. Când lucrurile s-au mai aşezat, tata s-a dus să ceară ajutor pentru refugiaţi ca să ne întoarcem în Basarabia.

Ruşii care se instalaseră şi în România, văzând că tata vorbeşte bine ruseşte, i-a propus să fie translator în aşa-zisa Comisie de Control din Caracal. Era o comisie internaţională. Şi am rămas. De la baba Mariţa am trecut într-o casă moşierească cu toate comodităţile. Nu văzusem niciodată o asemenea casă. Pe dinafară casă obişnuită, iar în interior semăna cu un castel. Uşi din lemn, sculptate frumos, oglinzi mari în rame de aurite, tablouri diferite, mobilier luxos. Era o frumuseţe.

Şi această casă era rechiziţionată pentru refugiaţi. Alături mai era una la fel de frumoasă. În cea de-a doua locuiau stăpânii.”

Misterul morţii domnişoarei Georgescu

Doamna Lidia s-a ridicat din faţa mea, a făcut o cafea pentru amândouă. Apoi s-a aşezat şi a continuat povestea bine imprimată în memoria ei. Mi-a povestit cum a făcut cunoştinţă cu stăpânul casei, un bătrânel simpatic de vreo 70 de ani, care s-a recomandat dl Georgescu şi care le-a spus că nu are pretenţii, lui îi ajunge casa de alături în care locuieşte cu soţia. Şi firul naraţiunii s-a depănat uşor: „Ne-am aranjat în această casă de poveste şi, bineînţeles, nu ne era rău. Eu m-am dus să învăţ mai departe la liceu. Dl Georgescu venea la noi în fiecare zi. În casă era pian. Eu nu ştiam să cânt. M-a învăţat să cânt la pian. Mă duceam cu el în vie. Avea o vie foarte frumoasă, iar nu departe un bazin micuţ, un lac. Era tare frumos. Dl Georgescu, prin diferite exemple şi poveşti din vremuri îndepărtate, mă învăţa foarte multe lucruri. Într-o zi, l-am întrebat cine e fata foarte frumoasă, pictată în ulei, de pe tabloul în mărime naturală din salon. Şi mi-a spus că e Angela, marea iubire a vieţii lui. Alături de acel tablou – un altul pictat de Angela cu un buchet de floricele foarte frumoase. Frumoasa intrată în neant era fiica stăpânei acestei case.

Tânărul Georgescu, care provenea dintr-o familie săracă, era vechil la moşieriţa văduvă. Angela avea 16 ani şi învăţa la Paris, când vechilul s-a îndrăgostit de ea nebuneşte. Îl iubea în taină şi stăpâna, mama fetei, care era cu vreo 25 de ani mai mare decât el. Dorea ca să şi-l facă soţ. În anul următor când a venit Angela în vacanţă, înamoratul i-a cerut mâna. Fata s-a dus şi i-a spus mamei, iar aceasta a felicitat-o. Cuprinşi de fericire, cei doi îşi ofereau reciproc dragostea.

Se bucurau de primăvară, păsări, flori, de toate frumuseţile naturii, care aduceau Paştele. Dar iată că în Vinerea Mare, cu o zi înainte de Înviere, Angela a murit subit. Ca şi cum şi-ar fi pus singură capăt vieţii, otrăvindu-se. Cum şi de ce nimeni nu putea înţelege. Abia peste ani Georgescu avea să afle că mama îşi otrăvise fiica din gelozie mare. Tragedia a sporit iubirea tânărului pentru fata plecată în veşnicii. O iubea şi a iubit-o mereu şi dincolo de moarte. Dar, neavând mijloace de existenţă, a acceptat căsătoria cu boieroaica şi a plecat atunci cu ea la Paris…

L-am întrebat: „Dar doamna mai trăieşte?” „Da. Este în viaţă. Vrei să o vezi?”. I-am spus că vreau şi am intrat cu el în casa de alăturea. După ce mi-a arătat mai multe obiecte de pe vremea lui Pazvanti, m-a condus spre o cameră întunecoasă. Nu ştiu de ce, dar îmi era cumplit teamă. Dar curiozitatea era şi mai mare. „Priveam speriată în jur şi am întrebat unde e soţia. Ţinându-mă de mână a zis: „Uite-o!”. Îngheţasem de spaimă. În fund, după nişte draperii groase, într-un jilţ, uscată şi gârbovită stătea o mumie. O adevărată mumie, un schelet cu mâinile şi faţa negre ca pământul. Asta era soţia lui Georgescu. Am fugit îngrozită, fără să mă mai uit înapoi…”
(va urma)

Legendă: Iarna anului 1945. Caracal. Prima din rândul de sus e Lidia. Sora mai mică – jos, în centru, la picioarele mamei

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)