Povestea preotului Gheorghe Saftiuc de la Dolhasca

A construit trei case, o mănăstire, şi-a întemeiat un cămin model în care au crescut trei copii

Părintele Gheorghe Saftiuc din Dolhasca, Suceava, este un bun prieten al basarabenilor, în special, al sorocenilor. Un chip ce iradiază bunătate şi linişte, implicat într-o mulţime de proiecte sociale. A avut un proiect cu oraşul Bălţi şi altele cu Soroca. A construit trei case, o mănăstire, şi-a întemeiat un cămin model în care au crescut trei copii, este consilier în cadrul Consiliului local Dolhasca, preot judecător la Tribunalul Bisericesc Iaşi etc., etc.  Sper că, citindu-i povestea, sufletele dumneavoastră să se cuprindă de o blândă şi luminoasă încântare.

 

A înţeles ce înseamnă rugăciunea

 

S-a născut într-un sat din Bucovina, comuna Salcea, situat la 11 km de Suceava, în 1959, ziua de 10 aprilie, din părinţii Mihai şi Maria Saftiuc, bucovineni din Cernăuţi. Cel care i-a arătat drumul spre biserică a fost bunicul din partea mamei, care şi-a lăsat patru copii înmormântaţi în Cimitirul central din Cernăuţi şi toată averea agonisită de-a lungul anilor şi a trecut în 1944 Prutul cu nevasta şi trei copii doar cu o traistă. Iubitor de rugăciune şi biserică, bunicul a început să-i vorbească nepotului despre puterea rugăciunii din fragedă copilărie.

 

Cu bunicul a mers prima oară la biserică. Micul Gheorghiţă însă era pe atunci mai mult cu gândul la joacă şi nu-l prea atrăgea locaşul Domnului. Şi bunelul a început să-l cumpere: „Dacă spui Tatăl Nostru, îţi dau cinci lei. Dacă mergi cu mine astăzi la biserică, am să-ţi cumpăr bomboane etc.”. Aşa a trecut primul prag. Apoi a urmat al doilea. Era prin clasa a şasea când a mers la Bucureşti împreună cu bunicul după un clopot. S-au oprit pentru o noapte la o mătuşă care fusese femeie de serviciu la reşedinţa permanentă a regelui Mihai. A văzut-o cum se ruga. Intra pur şi simplu cu trup şi suflet în icoană, îi plutea fusta parcă purtată de îngeri atunci când rostea cuvintele din rugăciune. Gheorghiţă a rămas foarte mişcat de această stare a mătuşii. Atunci a înţeles mai bine ce înseamnă rugăciunea. De la ea a învăţat apoi ce înseamnă libertatea sufletească, călită prin rugăciune. Iar bunelul i-a fost sfetnic bun în drumul vieţii.

 

Fuga de la seminar

 

A ales calea preoţiei tot la insistenţa bunelului. Tată-său însă voia să-l vadă militar şi, după clasa a opta, a depus actele la liceul militar. A fost o neşansă pentru tata şi o bucurie pentru băiat. Nu corespundea din punct de vedere politic. Era fiu de deţinut politic. Tatăl său făcuse opt ani de puşcărie la comunişti. Atunci bunelul i-a zis: „Aşa e voia Domnului. Trebuie să mergi la seminar”. Şi a plecat Gheorghiţă la Seminarul teologic, dar şi aici ghinion! Nu avea încă 16 ani şi a fost respins.

 

S-a văzut nevoit să facă doi ani la Liceul Alimentar din Suceava, după care, în 1975, a fost admis la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Aici avea să trăiască cel mai important moment din viaţă. Părintele povesteşte: „Primul contact cu seminarul a fost dur. Acolo e viaţă de armată, e ascultare, n-ai voie să comentezi. Deşteptare la ora 5.30 cu rugăciune, cu echipament, cu înviorare, cu studiu. După o lună şi ceva, văzând viaţa foarte grea şi reuşita nu chiar bună, am hotărât cu încă un coleg să lăsăm învăţătura şi să fugim. Era în luna octombrie. Am  sărit gardul şi aşteptam în parcare autobuzul. Şi cum stăteam noi acolo şi aşteptam, s-a apropiat un călugăr şi ne-a întrebat: ‘Ce, băieţi, aţi luat vacanţă? Unde plecaţi?’. Noi încolo, noi încoace, iar el a zid: ‘Haideţi, după mine!’ L-am urmat. Avea o chilie în livada mănăstirii. Am intrat cuprinşi de emoţii în chilie. Părintele ne-a citit nişte rugăciuni. Ştiu că plângeam, zâmbeam, iar plângeam şi iar zâmbeam. Când ne-am ridicat, părintele a scos o ladă veche de sub pat. Ne-a dat nişte biscuiţi uscaţi, câteva cubuleţe de zahăr, 25 de lei, ne-a miruit pe frunte, pe glanda vieţii şi ne-a binecuvântat cu cuvintele: ‘Plecaţi! Voi o să  ajungeţi preoţi’. Am plecat înapoi la seminar, am pus valizele în vestiar şi am intrat în clasă. Era ora 6.00 după masă. În clasă se făcea meditaţie. Toţi seminariştii pregăteau temele pentru a doua zi. La pupitru stătea pedagogul de serviciu care nu ne-a întrebat nimic. Ne-am dus şi ne-am aşezat în banca noastră. Se săvârşise o minune. Începând cu a doua zi, au început să curgă notele de 9 şi 10. Cel care ne binecuvântase era duhovnicul mănăstirii căruia noi i-am zis ‘Tătuca’. În toţi anii de seminar, când aveam vreo problemă, alergam la Tătuca. Era un om blând, de o bunătate rară. Dacă nu ne-ar fi întors atunci din drum, poate că azi nu aş fi fost preot nici eu, nici colegul meu Constantin Dutuc care e preot acum în Luxembourg”.

 

„E mai scumpă căsătoria decât călugăria”

 

După seminar a urmat serviciul militar, iar după armată – facultatea la Bucureşti (1979-1985), apoi am fost preot stagiar în comuna Adâncata, preot paroh la Mănăstirea Probota, ctitorie a lui Petru Rareş. Din 1991 îşi face datoria de preot paroh la Biserica „Învierea Domnului” din Dolhasca, Suceava. În drumul spre preoţie au mai fost ispite. În primul an de studii la Bucureşti îl rodea un gând ascuns – voia să se călugărească.

 

Mergea foarte des la Mănăstirea Cernica, unde era stareţ actualul Episcop de Argeş. Îi plăcea foarte mult viaţa de mănăstire. Cu acest gând a plecat în vacanţă după anul întâi de facultate. Într-o zi a mers cu mama la prăşit. Din vorbă în vorbă, i-a spus că-l bate gândul de călugărie. Mama l-a privit drept în ochi şi i-a zis: „Bine, dar în spatele tău sunt trei fraţi. Cine o să-i ajute pe ei dacă taică-tău a murit, iar tu o să stai în mănăstire?”.

 

Părintele continuă firul povestirii: „Mi-aduc aminte că ne-am aşezat să luăm prânzul cu pâine neagră, ceapă, roşii, castraveţi şi puţină sare. Era post şi mama m-a trimis să aduc apă rece cu o cofă din lemn de la o fântână din mijlocul câmpului. Când am venit cu apa, ea plângea. O întreb de ce plânge, iar ea îmi răspunde: „Mă gândesc ce-o să facem noi dacă tu te faci călugăr? Ce-o să fie cu Nicu, Ionel, Mitică? Cine o să-i sprijine mai departe? A fi călugăr înseamnă să nu ai bani”. Şi atunci am zis hotărât: ‘Mamă, dacă e aşa, am să mă însor şi am să-mi creez şi eu o familie ca să-mi ajut fraţii cum voi putea’. Am luat atunci decizia cu păreri de rău, dar mai târziu m-am convins că e mai scumpă căsătoria decât călugăria…”

 

(va urma)

 

 

The following two tabs change content below.