Povestea Margaretei şi a lui Alexandru cel dispărut

 

Acum două săptămâni, Maria, o prietenă întoarsă din Norvegia, mi-a povestit istoria din această pagină. Acţiunea a avut loc cu şase ani în urmă într-un sat de la sudul republicii.

 

Defectul lui era că nu credea în fericire

 

Alexandru purta povara marilor dureri când s-a căsătorit cu Margareta. Sunt zece ani de atunci. Cu un an înainte de căsătorie, îşi pierduse părinţii într-un accident de maşină. Era o jale cum nu mai fusese demult peste sat căci tare le fusese dragă consătenilor această familie de profesori. Dar şi mai mare era jalea pentru Alexandru, care rămăsese singur. Nu avea nici fraţi, nici surori, nici prieteni. Crescuse singur şi devenise un singuratic. Nu-i plăceau grupurile şi chefurile, era foarte scump la vorbă. Însă atunci când spunea ceva, spunea frumos şi cu tâlc. Avea moştenit din părinţi darul vorbelor frumoase.

 

Defectul lui era că nu credea în fericire şi mereu se arăta complexat. De o astfel de persoană s-a îndrăgostit Margareta, o copilă din flori, frumoasă foc, care îşi ducea viaţa alături de maică-sa într-o căsuţă modestă. Cu studii de contabil, ea muncea în calitate de lucrător social, deoarece nu-şi găsise în sat un loc de muncă conform profesiei. Alexandru era profesor de fizică şi matematică. După modesta lor nuntă Margareta a trecut cu traiul în casa părinţilor lui Alexandru. Capabil, inteligent, cu capacităţi deosebite, bărbatul o iubea în felul său, era mai rezervat în exprimarea sentimentelor, nu o alinta şi nu o răsfăţa cu tot felul de lucruri, cum fac alţi bărbaţi. Dar Margareta îl accepta aşa cum era.

 

Au convieţuit patru ani în pace şi bună înţelegere şi totul a fost foarte frumos. Femeia se simţea iubită şi era fericită. Într-o zi, aflat cu treburi de serviciu în centrul raional, Alexandru l-a întâlnit pe Nicu, un fost coleg de facultate. Acela i-a spus că pleacă pe cinci ani la muncă în Israel în baza unui contract şi i-a zis: „Nu vrei să mergi şi tu? Cu leafa din şcoală nu-ţi mai rezolvi problemele”. Întors acasă, i-a vorbit soţiei despre oferta pe care i-o făcuse Nicu. Au discutat îndelung şi, în cele din urmă, cu gândul la un viitor mai bun, Alexandru a hotărât să plece.

 

„Alung mereu acest gând şi mereu o văd în braţele altcuiva”

Rămasă acasă, Margareta îşi vedea de treburi, muncind cu inspiraţie. Era meşteră la toate: lucra cu pasiune cu bătrânii satului, după lucru cosea, cocea, făcea ordine prin casă. Făcuse din grădină un colţ de rai cu multe flori şi plante bine îngrijite. Nu era zi ca să nu-i telefoneze lui Alexandru. Departe de casă, şi inima soţului bătea numai pentru ea. Dacă din anumite motive nu-i auzea vocea o zi, nu mai putea dormi toată noaptea. Închidea ochii şi se întreba: „De ce nu eşti aici lângă mine? Dar oare tu te gândeşti la mine? O să mă poţi aştepta?”.

 

Tăcut din fire, cum vă spuneam, într-o sâmbătă, stând la o bere cu fostul coleg de facultate, eroul nostru a luat capăt de vorbă: „Cum crezi, soţia ta îţi va fi fidelă atât cât suntem aici?”. Omul i-a răspuns: „Avem doi copii şi am încredere în ea. Dar chiar şi dacă se va avea de bine cu vreun bărbat, eu n-o să-i cer socoteală. E soţia mea şi ne vom duce viaţa mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”.

 

Alexandru a oftat, l-a privit drept în ochi pe Nicu şi a zis dus pe gânduri: „Dar eu nu-s ca tine. Vreau să mă destăinui şi să-ţi spun că de când m-am căsătorit cu nevastă-mea nu pot să cred că voi fi fericit cu ea până la sfârşit. Uite, nu cred în fericire. Ea nu e de nasul meu. E prea frumoasă şi prea bună gospodină”. Colegul i-a adus o mulţime de exemple despre familii fericite, care au călcat şi pe alăturea cu drumul, încercând astfel să-i alunge din cap gândul de care era obsedat. Apoi i-a zis: „La urma urmei, admitem că o găseşti cu cineva. Ce, o s-o omori pentru asta?!”. „N-am s-o omor, Doamne fereşte, şi nici n-am să-i dau nici o palmă. Dar mai departe n-o să pot convieţui cu ea.”

 

Iată că cinci ani au trecut şi Alexandru, cuprins de emoţii, se pregătea să se întoarcă acasă. Despre ziua în care urma să ajungă nu i-a vorbit Margaretei. Pe de o parte, voia să-i facă o surpriză, iar pe de alta, s-o verifice la capitolul fidelitate. Cu cele mai nobile intenţii, Nicu i-a telefonat Margaretei, anunţând-o despre ziua şi ora când vor fi la Chişinău. Voia omul să-i facă un bine lui Alexandru, să nu dea cumva peste vreun bărbat străin în ziua întoarcerii.

 

A plecat luând cu el visul lor dulce

 de a avea un copilaş

 

Toată noaptea Margareta n-a închis un ochi. A pregătit bucatele preferate de Alexandru: pui rumenit în smântână, clătite cu brânză, miez de nucă şi stafide, sarmale în foi de viţă şi răcituri de cocoş. Dimineaţă, a aşternut cea mai frumoasă faţă de masă, a pus pe masă două tacâmuri, două pahare şi o sticlă de vişinată preparată de mâinile ei. Apoi s-a îmbrăcat frumos, s-a uitat la ceas. Era ora 9.30. După socotelile ei, mai rămânea o jumătate de oră şi dragul ei drag trebuia să apară în prag.

 

Cuprinsă de emoţii, a mai privit o dată în jur ca să se convingă că toate sunt la locul lor şi, în această clipă, şi-a amintit că nu are şerveţele de hârtie în casă. Lăsând uşa descuiată, a dat o fugă până la magazin. Alerga veselă, zicându-şi în gând: „Ce-o să se mai bucure Alexandru când o să vadă cum l-am aşteptat! Şi cum o să fie de mulţumit când o să se convingă că i-am fost credincioasă toţi aceşti ani!”.

 

Dar să vedeţi cum se mai împletesc lucrurile în viaţa omului! N-a reuşit femeia să se depărteze bine de casă, că pe portiţa din dos a intrat Alexandru. Surprins de curăţenia din ogradă, de mulţimea de flori înflorite, a strigat tare de l-au auzit vecinii: „Margareta! Margareta!”. Nici un răspuns. A mai strigat o dată. Tăcere. Tulburat, a întrat în casă şi a văzut masa cu două tacâmuri. Ca o săgeată i-a trecut prin cap gândul: „Nu e singură. De ce m-am temut de aceea n-am scăpat!”. A lăsat o parte din bani pe masă, s-a întors şi a plecat. Unde – nimeni nu ştie.

 

Au trecut şase ani de atunci şi Alexandru nu s-a mai întors la casa lui. A plecat luând cu el şi visul lor dulce de a avea un copilaş. Lacrimi picură din ochii Margaretei prin toate ungherele casei, care nu vor să accepte  despărţirea celor doi. E singură, e tristă, o doare şi aşteaptă cu fidelitate. Priveşte în lungul drumului şi suspină. Mintea îi e la el, inima îi e plină de dorul lui. Aşteaptă…

 

Nina Neculce

The following two tabs change content below.