Povestea lui Nicolae boschetarul

62db2ab927422441bb554e0a4efb8298Avea imunitate la umilinţă şi durere, la veştile proaste, dar când a auzit că a făcut tuberculoză, s-a cutremurat

Nicolae are 33 de ani. Stă la Centrul oamenilor fără adăpost „Revenire”. De câteva luni, a fost diagnosticat cu tuberculoză. E un tânăr voinic cu faţa arsă de soare de la munca ocazională pe care o îndeplineşte pe unde se nimereşte. Nu ştie locul unde a văzut pentru prima oară lumina zilei. A crescut la orfelinatul din Cupcini până la 18 ani.

Tristeţi pe care copiii nu ar trebui să le simtă

Când era mic şi întreba de ce nu vine mamă-sa sau tată-său, îngrijitoarele şi educatoarele îl mângâiau pe cap zicându-i: „O să vină şi mama ta, Coliţă, într-o zi, o să vină”. Şi inimioara copilului tresălta de bucurie şi speranţă. Dar anii treceau, Coliţă creştea, iar părinţii lui nu se mai arătau la orfelinat. Educatoarele îi spuneau tot felul de poveşti despre ei: ba că s-au îmbolnăvit şi nu pot veni, că sunt plecaţi la muncă peste hotare, că-i laie, că-i bălaie. Micuţul îşi crease un mit despre părinţi şi atunci când închidea ochii îi vedea aşa cum îi descrisese educatoarea: înalţi, frumoşi, cu dor de copilul lor.

„Când vedeam că la alţi copii veneau părinţii şi le aduceau jucării, bomboane, pe alţii îi luau acasă, inima mea se umplea de durere. Mă duceam într-un colţ, să nu mă vadă nimeni, şi plângeam până mă descoperea vreun îngrijitor sau educator. Sunt tristeţi pe care copiii nu ar trebui să le simtă. Ani în şir visam să adorm acasă într-o cameră liniştită, lângă mama şi lângă tata, nu în gălăgia zecilor de copii”, spune Nicolae şi ochii i se umplu de lacrimi.

„De ce m-aţi lăsat de mic printre străini?!”

Prin clasa opta, avea să afle că a fost abandonat de mama în scurt timp după naştere. Atunci au început a încolţi în sufletul lui seminţele urii faţă de cea care l-a adus pe lume. Din acea zi, părinţii nu mai contau pentru el. Îi pierise dorinţa de a-i mai vedea. Nu-i mai aştepta cu înfrigurare, nu mai voia s-o cunoască pe mama care l-a părăsit. Nu mult după aceea, la orfelinat, au venit un bărbat şi o femeie care s-au prezentat drept părinţii lui. Nu semănau cu cei descrişi de educatoare, dar au spus: „Noi suntem părinţii tăi, am venit să ne cerem iertare şi să te luăm acasă”.

Nicolae i-a privit cu dispreţ şi le-a zis: „Dar unde aţi fost până acum? De ce m-aţi lăsat de mic printre străini? De ce trebuia să mă crească statul, să fiu mângâiat de mâinile educatoarelor şi îngrijitoarelor de la orfelinat şi nu de mâinile voastre? Sunt mare, nu mai am nevoie de voi. Duceţi-vă de unde aţi venit, nu vreau să vă ştiu şi nici de numele voastre nu vreau să aud!”.

Şi bărbatul cu femeia au plecat fără să mai spună vreun cuvânt. Iar Nicolae şi-a văzut de viaţa lui din orfelinat cu bune şi rele până când a absolvit şcoala. La absolvirea şcolii, nu ştia încotro s-o ia. Profesorii l-au sfătuit să plece la Târnova pentru a însuşi meseria de sudor electric. A deprins meseria, dar nu i-a fost pe plac, i s-a părut greu lucrul de sudor. A mers la Drochia şi a învăţat de şofer. După absolvire, a lucrat aproape doi ani şofer în oraşul Donduşeni. Acolo avea s-o întâlnească pe Ema, o tânără frumoasă.

„S-a întâmplat că am dormit şi cu un mort”

După ce s-au cunoscut mai îndeaproape, au hotărât să convieţuiască. Ema avea un copil dintr-o altă relaţie, dar asta nu l-a deranjat pe Nicolae. Se îndrăgostise. Nebun de fericire, a luat în piept iubirea şi îi mulţumea Domnului pentru că nu l-a uitat. După un an de relaţie, Ema a adus pe lume o fetiţă ce seamănă leit cu el. I-au dat numele Cristina. Îşi trăiau viaţa cu pace şi înţelegere, şi Nicolae credea că niciodată n-o să mai plângă. Dar zilele însorite au trecut repede. Ema a plecat în Italia. După un an, a venit şi a luat-o şi pe Cristina.

„Am convieţuit cu ea aproape şapte ani. Ne împăcam bine. Dar ştiţi că necazurile se abat asupra noastră când ne aşteptăm mai puţin. Când a venit şi a luat-o şi pe Cristinica, mi-a spus că mai mult nu vrea să trăiască cu mine şi m-a rugat să plec din casa lor. Alungat din casă, am dormit pe unde nimeream. Nu aveam unde să locuiesc, unde să mă spăl. De necaz, m-am dat cu paharul, nu mâncam destul. Gerurile cele mari m-au găsit în stradă. S-a întâmplat aşa că am dormit şi cu un mort. În cea mai geroasă noapte, ne-am adăpostit într-un subsol cu un frate de suferinţă, un boschetar. Tuşea de rupea pământul, sărmanul. Ne-am lipit unul de altul dârdâind de frig. Am adormit. Când m-am trezit, tovarăşul meu era sloi de gheaţă, murise. Am anunţat poliţia. Omul a fost luat şi înmormântat aşa cum sunt înmormântaţi boschetarii. Atunci am ajuns la acest centru pentru oamenii străzii”.

Cu ce am greşit că m-am născut pe lume?

Odată ajuns aici, a trebuit să treacă controlul medical, aşa cum trec toţi cei adunaţi de pe străzi. La tot necazul pe care îl avea, s-a mai adăugat unul, a fost diagnosticat cu tuberculoză. Avea imunitate la umilinţă şi durere, la veştile proaste, dar când a auzit că a făcut tuberculoză, s-a cutremurat.

„Am izbucnit în plâns. Simţeam teamă, disperare şi nu ştiam ce să mai cred. De ce anume eu? Oare nu mi-i de ajuns câte le am? Nu am făcut rău nimănui. Cu ce am greşit că m-am născut pe lume? Şocul a fost prea mare. Mai bine mor decât să trăiesc în lumea asta, îmi ziceam. Dar, încet-încet, coşmarul a trecut. Doamna Silvia doctoreasa, doamna Ala, doamna Paşa mi-au explicat ce înseamnă această boală şi mi-au spus că poate fi tratată”.

De aproape două luni, Nicolae merge în fiecare zi la dispensarul TBC ca să înghită pumnul de pastile. Tratează afecţiunea ca pe o boală obişnuită, dar nu e uşor. „Ce vreţi dumneavoastră? 13 pastile în fiecare zi! N-am ce face, asta îmi este crucea: copilărie tristă, maturitate proastă. După nopţi de rugăciune şi nesomn, mi-am zis că sunt oameni şi mai necăjiţi ca mine, oameni care nu pot merge, care sunt ţintuiţi la pat.

Dar eu am mâini, am picioare sănătoase, sunt tânăr, pot lucra, pot duce o viaţă normală şi cu TBC. Doctoriţa mi-a spus că lucrurile merg spre bine, o să mă vindec repede. Eu cred în vorbele ei şi în ajutorul Domnului. Ştiu că Dumnezeu doreşte vindecarea mea. Acum m-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Uitaţi-vă pe cine port la gât. Pe Sfânta Matrona, ajutătoare la toate bolile. Am cumpărat iconiţa de la mănăstire. Şi în camera în care stau am icoana cu chipul Sfintei. Aici, la Centru, simt că nu sunt singur. Nimeni nu mă priveşte cu frică. Nu prezint pericol pentru cei din jur, am o formă închisă de tuberculoză, dar oricum pun masca atunci când mă aflu mai mult în contact cu colegii mei trişti şi neputincioşi. Visezi la o familie. Poate mă va ajuta Dumnezeu s-o am”.

The following two tabs change content below.