Povestea lui Anton „nebunul”

o-SAD-MAN-facebook

Izolat de lume, Anton stă într-o casă mare, înconjurată de un zid înalt. Toată ziua trebăluieşte de zor pe afară, iar când liniştea străzii şi a nopţii se lasă peste mahala, tânărul cu pasul harnic, mărunţel, se retrage împreună cu o căţeluşă între patru pereţi. Satul ştie foarte puţin despre el. Se spune că, la 23 de ani, era frumos ca un prinţ şi că o dragoste mare l-a purtat vreo zece ani prin lume, după care s-a întors singur şi trist în casa părintească rămasă pustie.

Anton a crescut cu bunicii din partea mamei, în alt sat. Mama pentru el era o tanti care venea din când în când şi îi aducea de mâncare şi bomboane. Pe tata nu l-a cunoscut niciodată. O părăsise pe mama după un an de căsătorie. Mama şi tata, pentru el, au fost bunicii. Pe bunicul l-a avut în preajmă până la 23 de ani. A fost un bunic extraordinar care l-a învăţat de toate şi de la care a moştenit modestia ieşită din comun. Bunica, fire optimistă şi jovială, l-a răsfăţat în copilărie ca o bunică ce îl iubea nespus de mult. Poate de aceea că era ultimul şi cel mai drăgălaş nepot dintre cei şapte câţi îi avea. Dar pe lângă alint i s-au mai altoit de mic şi anumite responsabilităţi. Avea grijă de orătănii, porci, vacă. Nu poate uita nici până azi mirosul laptelui proaspăt muls şi spuma care îi gâdila buzele. Nu uită nici frumoasele zile de vară când mergea cu buneii la prăşit şi când, la prânz sau la chindie, discutau despre tot ce e bine şi ce e rău pe lume.

La absolvirea şcolii, Anton era un tânăr iubitor, convingător şi prudent. A fost foarte dureros când a trebuit să plece la studii şi să lase la bunici întregul univers al copilăriei, care avea să-l urmărească mereu. Nu ştia că peste câţiva ani o durere şi mai mare îi va sfâşia sufletul.

„Să mă cauţi sau poate eu te voi căuta”

Era student în ultimul an. Ea era în anul întâi. Brunetă, ochioasă, subţire, venea din Rusia, oraşul Barnaul, o chema Ludmila. S-au întâlnit în vacanţă, la mare. L-au atras ochii ei foarte expresivi, ochi de domnişoară, ameninţători, promiţători. În cele două săptămâni de şedere pe ţărmul mării a descoperit că Ludmila este o persoană extraordinară. A încercat s-o cucerească, însă n-a fost posibil. I-a cerut numărul de telefon la despărţire. În loc de număr, ea i-a răspuns: „Dacă vei dori să ne mai vedem, să mă cauţi, sau poate o să te caut eu…”.

Şi a dispărut aşa cum apăruse pe ţărm. Unde şi cum s-o caute? Ştia doar că o cheamă Ludmila, că e născută în oraşul Barnaul şi că e studentă în anul întâi la medicină la Petersburg. Deşi inima îi spunea că o s-o reîntâlnească, pentru moment, nu putea face legătură între lucruri, ceva în mintea lui nu funcţiona. Nu-şi imaginase niciodată că poţi fi lăsat în mijlocul drumului de o fată de care te-ai îndrăgostit.

Cu gândul că în viaţă nimic nu-i întâmplător, a doua zi a găsit în buzunar un număr de telefon. Era al ei, i-l strecurase pe neobservate prietena Ludmilei. Au fost câteva luni în care a sunat-o. Vorbeau despre tot felul de lucruri, dar cum Anton aducea vorba de dragoste, ea închidea telefonul. În vacanţa de iarnă, îndrăgostitul a plecat la Sankt-Petersburg. S-au întâlnit la o cafea. În bar era semiîntuneric. O atmosferă destul de prielnică pentru o declaraţie de dragoste, s-a gândit Anton. Printre înghiţiturile de cafea, amestecată cu coniac franţuzesc, el a început: „Ai o frumuseţe plină de mister. Eşti neobişnuită, Ludmila…”. Dar n-a reuşit să-şi ducă gândul la bun sfârşit că fata s-a ridicat brusc şi era gata să plece. Anton a apucat-o de mână: „Stai! Nu pleca! Îţi promit că n-o să te mai deranjez niciodată cu declaraţii de dragoste şi nici cu telefoane şi SMS-uri amicale. Am înţeles, m-am îndrăgostit fără speranţă. Nu te supăra, plec”.

S-au logodit în unica biserică românească de la Ierusalim

Şi a plecat la gară. Tot drumul spre casă roiuri de gânduri se topeau în sufletul lui. De această dată gânduri fără speranţă. După o săptămână de frământări şi priviri rătăcite, Anton a primit următorul mesaj: „Şi totuşi eşti hoţ de inimi. Din clipa în care ai plecat m-am trezit acoperită de un val fierbinte şi pătimaş. De data asta, am să te caut eu”.

L-a căutat şi l-a găsit pe Anton cel romantic, carismatic şi îndrăgostit fără de leac. Un an sau poate doi aveau să descopere împreună bucurii incitante. Toate orizonturile se deschideau în faţa lor. Mergeau împreună în cluburi, excursii. La Ierusalim Anton i-a pus pe deget inelul de logodnă. Şi a făcut-o în singura biserică românească de acolo în prezenţa preotului şi a unei măicuţe care le-au dat binecuvântarea. A fost dorinţa Ludmilei de a se logodi în această biserică şi marea surpriză care avea să-l lase pe Anton fără cuvinte. Lângă icoana Maicii Domnului, Ludmila i-a şoptit pentru prima dată într-o română perfectă: „Dragul meu, am ajuns aici pentru a ne bucura împreună. Nu ţi-am spus-o până acum. Tatăl meu este din R. Moldova şi am visat întotdeauna să mă căsătoresc cu un băiat aşa ca tata, care face totul cu foc, cu credinţă şi patimă. Şi Dumnezeu mi te-a trimis în cale. M-am îndrăgostit de tine la prima vedere, însă am vrut să-ţi pun sentimentele la încercare pentru a mă convinge dacă mă iubeşti cu adevărat. Astăzi trăiesc apogeul bucuriei, care mă face cu adevărat fericită”.

Se stingea fericită, surâzând blând

Dar fericirea le-a fost scurtă. Cu o săptămână înaintea nunţii, Ludmila a murit cu un surâs blând îngheţat pe buze, răpusă în plină stradă de cuţitul unui bărbat necunoscut. Anton mergea cu ea la braţ şi nici n-a observat bărbatul, nici n-a zărit cuţitul din mâna lui. Ciudat şi tulburător, Ludmila murea în braţele lui Anton cu zâmbetul pe buze. „Scumpo! Scumpo! Îngeraşul meu, te rog, te implor, nu muri!” Dar Ludmila nu-i mai auzea cuvintele. Se stingea fericită, surâzând blând…

În dimineaţa următoare, Anton a fost dus la spitalul de psihiatrie. Îşi ieşise din minţi. După câţiva ani de tratament s-a retras în casa mamei sale. (Şi ea şi cel de-al doilea soţ al său se trecuseră din viaţă şi casa rămăsese pustie.) Aici Anton îşi rânduieşte zilele, mângâindu-se cu o căţeluşă, câţiva stupi de albine şi tot ce mai poate planta pe cei 25 de ari din jurul casei. Deseori este surprins strigând: „Unde eşti, Ludmila? Unde să te caut? Cât să te mai aştept?”. Iar satul nici astăzi nu ştie şi nici nu se încumetă să-l întrebe cine este Ludmila pe care o strigă şi pe care e sigur că o s-o reîntâlnească… acolo Sus, printre îngeri.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)