Povestea femeii de la casa de nebuni

Şi tristă, şi strălucitoare, misterioasa doamnă începea să râdă ca o nebună de cum îi vedea ieşind pe uşă

lacrimaVictoraş avea trei ani când nenea care a venit să-l ia de la orfelinat i-a spus că îl cheamă Gheorghe şi că este unchiul lui. Unchiul, un profesor celibatar, i-a dat numele lui de familie şi îl creştea ca pe propriul său copil. În prima zi de şcoală, copilul l-a întrebat pe nenea Gheorghe dacă ştie cumva cine sunt părinţii care l-au adus pe lume. „Sunt necunoscuţi. Nu mi-au dat nicio adresă de la orfelinat”, i-a spus unchiul.

Copilul creştea acoperit de dragoste, fără să-i lipsească ceva şi nu s-a mai interesat cine îi sunt părinţii. Şi nici nu l-a mai întrebat pe nenea Gheorghe de ce nu s-a căsătorit şi de ce l-a luat anume pe el de la orfelinat ca să-l crească şi să-l îngrijească. Şi pentru că unchiul îi purta de grijă ca cel mai bun tată, Victoraş, pe neobservate, a prins să-i spună tată. Sub ocrotirea părintelui adoptiv, băiatul a învăţat la cel mai prestigios liceu, a studiat pianul la şcoala de muzică, a frecventat ore de dans. După absolvirea liceului, a mers la facultate. Învăţătura s-a încununat cu un masterat în economie.

Încă de mic, de cum a fost luat de la orfelinat, Victoraş, împreună cu unchiul său, mergea săptămânal la un spital unde făcea vizite unei frumoase doamne, care privea tot timpul departe. De fiecare dată, bărbatul îi ducea flori şi un pachet de prăjituri preparate de mâinile lui. Doamna îşi întorcea privirile spre ei şi zâmbea cu blândeţe în momentul în care unchiul schimba florile din glastră şi aşeza pachetul cu prăjituri pe noptieră. Iar după ce îi citea timp de 10–15 minute dintr-o carte cu povestiri, femeia trăgea aer în piept, apoi rostea cu voce de actriţă: „Eşti foarte drăguţ, domnule doctor Cojocaru. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!”. Băiatul se uita în ochii ei şi i se părea că doamna îi răspunde cu atâta bucurie şi cu atâta durere de parcă ar vrea să-i spună ceva. În asemenea clipe, unchiul devenea palid ca un mort, sprijinindu-se de marginea patului. Şi tristă, şi strălucitoare, misterioasa doamnă începea să râdă ca o nebună de cum îi vedea ieşind pe uşă. Despre această femeie şi despre suferinţa ei nu se vorbea niciodată. Nici Victoraş nu cuteza să întrebe.

La 25 de ani, a aflat cine îi este mamă

În ziua în care Victor şi-a luat licenţa în economie, avea să afle povestea zguduitoare a femeii de la spitalul de nebuni. După un pahar de şampanie, în timp ce marcau evenimentul, unchiul s-a sprijinit cu coatele pe masă şi a rostit: „Dragă Victore, e timpul să afli adevărul. Doamna Larisa, de la spital, este… mama ta şi… marea mea iubire. Tatăl tău, care era de fapt tată numai în acte şi de care nu trebuie să-şi amintească nimeni, a nenorocit-o cu bătăile lui. Era frumos, deştept, avea bani, ştia să se descurce în orice situaţie, dar nu avea măsură la pahar.

Zilnic, venea beat acasă şi o bătea. Într-o seară, a lovit-o atât de puternic la cap încât i-a provocat o traumă cerebrală, care a adus-o la acest spital unde îi este sortit să-şi trăiască zilele. Nu la mult timp după aceea, ucigaşul se întorcea de la spital. În maşină erau şi părinţii, şi socrii. Mergea cu viteză excesivă pe şoseaua acoperită cu polei. La un moment dat, maşina s-a izbit de un copac. Şoferul a murit pe loc, iar părinţii s-au stins pe rând, la spital. Pe tine te lăsase acasă în grija unei vecine. Aşa ai ajuns la orfelinat…”. Vestea l-a zguduit. A izbucnit în plâns. I se părea că pământul se învârte şi cerul se prăbuşeşte peste el. La 25 de ani, avea să afle cine este mama lui şi ea să nu dea seama de acest lucru. A înţeles de ce avea emoţii ori de câte ori o vizita. Şi totuşi, nu era un copil abandonat. Ce fericire! Mama lui trăia!

Îşi dăruiau dragostea fierbinte în camere de hotel

Dar povestea nu se termină aici. Larisa şi Gheorghe s-au iubit pătimaş în toţi anii de studenţie. Erau doi îndrăgostiţi frumoşi. Când mergeau pe stradă, ţinându-se de mână, lumea amuţea de uimire. Iar când s-a dus Gheorghe la părinţi să peţească, era în primele săptămâni de sarcină. Părinţii ei nici nu au vrut să audă de o căsătorie cu un băiat sărac. Mamă-sa a lovit cu pumnul în masă şi i-a spus lui Gheorghe să plece cât e lucrul cu cinste din casa lor şi nici picior de-al lui să nu mai vadă prin ogradă. Ochii Larisei mari, negri, cu genele dese şi întoarse s-au umplut de lacrimi. Biata fată se uita în urma lui Gheorghe şi simţea că nu poate face nicio mişcare. Peste două săptămâni, s-a măritat cu cel care avea să o snopească în bătăi. Părinţii făcuseră înţelegerea între ei cu mulţi ani în urmă. Mireasa era la studii, iar ei se pregăteau de nuntă. A fost frumoasă Larisa în rochie de mireasă. La nouă luni după nuntă, l-a născut pe Victoraş.

Şi nimeni dintre cei apropiaţi nu a ştiut că acest copil nu este al lui Marcel (aşa îl chema pe soţul Larisei). Dar Gheorghe ştia. Se întâlnea pe ascuns cu iubita. Îşi dăruiau pătimaş dragostea în camere de hotel. Înainte de a se întâmpla nenorocirea, femeia era deja hotărâtă să se despartă de crudul bărbat. Probabil că aceasta l-a înfuriat şi a tras în ea fără milă încât a nenorocit-o pentru tot restul vieţii.

„Te rog să ai grijă de ea”

„Înseamnă că dumneata eşti tatăl meu adevărat!”, a strigat Victor după ce a ascultat povestea până la sfârşit. Nici nu visase că va veni o zi în care va afla acest adevăr tulburător. Cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat. Tata a continuat: „Nu ţi-am dezvăluit taina atâta amar de vreme pentru că am vrut să te cruţ. Mă temeam că o să suferi mult din cauza stării ei de sănătate. Pe de altă parte, am tot trăit cu speranţa că mama ta îşi va reveni. Dar văzând că minunea nu se produce, că tot mai des îmi dau ghes problemele de sănătate, am hotărât să-ţi spun. Dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva cu mine, te rog, să ai grijă de ea”.

Din ziua aceea, viaţa lui Victor s-a schimbat. Merge zilnic în vizită la mama lui. Stă cu ea mai mult decât înainte, îi vorbeşte, îi povesteşte, o întreabă, dar în zadar. Ea continuă să rămână în lumea ei neînţeleasă. În toamna aceasta, Victor a hotărât să se căsătorească. A fost împreună cu logodnica şi i-a cerut binecuvântare. I-a privit pe amândoi cu atenţie şi înţelegere. La plecare, fiul şi nora au sărutat-o pe obraji, i-au sărutat mâinile. Ea le-a pus mâna pe cap fără să spună un cuvânt. O fi înţeles sau nu că băiatul ei se însoară, unul Dumnezeu ştie, dar Victor e convins că le-a dat binecuvântarea şi a făcut-o din inimă.

The following two tabs change content below.