Povestea Domnicăi şi a lui Ilarion

Ardea casa lor mare şi frumoasă de la acoperiş spre temelii. Sub limbile de foc care urcau spre cer, satul s-a luminat ca în palmă. Au alergat oamenii cu căldările cu apă să stingă „pojarul”, dar n-au putut

o-MIDDLE-AGED-WOMEN-facebook

„Bună ziua, drăguţă! Sunt din nou eu, bătrâna ceea care v-a scris cu vreo zece ani în urmă despre un omulean bătut de soartă şi fără de noroc. Pe atunci, v-am dat şi adresa lui cu gândul că se va găsi cineva să-l caute, că omuleanul e deosebit de alţii. E cel mai adevărat om pe care l-am ştiut în viaţa mea…” Aşa începe „Letopiseţul” semnat de mătuşa Marica, scris cu litere chirilice pe 36 de pagini într-un caiet de formatul A 4. Am găsit caietul în curtea casei mele, după poartă.

Ce să zic? În zece ani, am primit multe caiete şi scrisori cu poveşti de viaţă venite prin poştă sau aduse la redacţie. Dar nu mi s-a mai întâmplat să găsesc un caiet cu un text atât de voluminos în curtea casei! Nu mai ţin minte care a fost povestea trimisă de mătuşa Marica cu zece ani în urmă, dar de această dată a scris un roman întreg cu următoarea remarcă la final: „Cer iertare pentru scrisul caraghios şi pentru greşeli. Am 80 de ani şi nu mai sunt în stare să copiez în alt caiet tot ce-am scris, aşa cum făceam odată”. În cuprinsul celor trimise de mătuşă se împletesc mai multe subiecte. Eu l-am ales pe cel despre Domnica, vecina ei.

După jale, bucurii

Domnica, fată de lume, s-a căsătorit la 20 de ani cu cel mai frumos flăcău din sat, pe nume Ion. S-a îndrăgostit foarte tare. N-a ascultat de părinţi şi nu a fost un lucru bun. Pentru că, pe cât era de arătos alesul inimii sale, pe atât de arţăgos şi răutăcios. Numai un an a fost linişte şi pace în casa lor. Însă de cum a venit copilul pe lume, a început iadul pentru tânăra nevastă. O snopea în bătăi până îi învineţea tot corpul. Azi, o bătea pentru că nu a fost mâncarea gustoasă, mâine, pentru că e o proastă şi nu-i de nasul lui… A îndurat cât a îndurat, biata femeie, dar într-o zi n-a mai răbdat, şi-a luat lumea în cap şi copilul în braţe şi a fugit la nişte rude în satul vecin. Soţul nu ştia unde i-a fugit nevasta. Avea să afle abia peste câteva luni, când aceasta îl cunoscuse deja pe Ilarion, un bărbat părăsit de soţie, puţin mai în vârstă decât ea.

Trecut prin bune şi rele, bărbatul s-a îndrăgostit de Domnica, mai cu seamă de micuţa Sănduţa. Le alinta şi le răsfăţa pe amândouă cum ştia el mai bine. Ion, de cum a aflat că nevastă-sa s-a dus la altul, a plecat în străinătate. Femeia cu noul soţ şi cu fetiţa s-a întors la casa ei. Mai bine de cinci ani, tânăra familie a trăit ca în rai. Au fost foarte multe şi foarte frumoase momente ţesute de cel mai frumos sentiment – dragostea.

Domnica face din nou aceleaşi greşeli

Dar aşa s-a întâmplat că tocmai când Ilarion a plecat la câştig în Rusia, s-a întors din pribegie şi Ion. Era şi mai frumos la chip. Mai frumoasă se făcuse şi Domnica. Bărbatul mergea la ea de câteva ori pe săptămână să-şi vadă fiica. Odată, la marginea unei nopţi fierbinţi de vară, Ion i-a zis: „Domnică dragă, am fost un prost că m-am purtat urât cu tine. În aceşti ani de despărţire, m-am gândit mereu la voi. Vreau să vă fac fericite. Îţi promit că, de azi înainte, voi fi un soţ exemplar şi un tată iubitor. Nu crezi că a sosit vremea iertării şi împăcării?”. Domnica nu ştia ce să facă. Mai păstra în suflet sentimente pentru el. Cum n-ar fi, era prima ei dragoste, iar prima dragoste nu se uită niciodată. A doua zi, s-a dus la mătuşa Marica să-i ceară sfatul. Mătuşa i-a vorbit aşa: „Păzea, fato! Lupul păru-şi schimbă, iar năravul – ba! Hoţul în veci nu se mai leapădă de furat”. Dar „fata” n-a ascultat. S-a grăbit să-l pună la curent pe Ilarion cu decizia luată. Acesta a încercat să o convingă la telefon să nu se grăbească, dar ea era deja hotărâtă şi n-a mai dat înapoi. Şi a făcut rău. Povestea s-a repetat. A fost bine un an până s-a născut al doilea copil, apoi coşmarul s-a reluat. Vă ofer un citat din caietul mătuşii: „De câte ori, cu copchil de ţâţă în braţe şi cu fetiţa de mână, a fugit desculţă sărmana prin omăt până la maică-sa ori pe la mahalagii. Am adăpostit-o şi eu de multe ori în nopţile de iarnă. O certam de fiecare dată că a ţinut pasărea norocului în palmă şi i-a dat drumul. Îi spuneam că om mai bun ca Ilarion nu-i pe lume. Aşa de duios o căta! Şi focul făcea, şi de mâncare pregătea, şi tacâmuri spăla, şi curăţenie prin casă făcea şi la lucru reuşea. Pe dânsa n-o lăsa o căldare de apă să aducă. De se nimerea să vină la fântână în acelaşi timp cu vreo vecină, îi scotea mai întâi ei apă. Aşa om respectuos şi primitor, mai rar. Harnic-foc! Se scula cu noaptea în cap şi trebăluia prin gospodărie, iar pe ea o lăsa să doarmă până târziu. Când se întâmpla şi se îmbăta câteodată, era cel mai cuminte om din lume, trebuia să-i arăţi perna şi atât. A doua zi era ca şi căpitanul la datorie…”

Ion a dat foc la casă

Domnica îşi muşca mâinile că a crezut vorbelor mincinoase spuse cu prefăcătorie de Ion. Ştiţi cum este o vorbă: „Pielea rea şi răpănoasă ori o bate, ori o lasă”. Răbda biata de ea şi îndura cruzimea omului fără Dumnezeu. Se temea să-l denunţe la poliţie, o ameninţase cu moartea. Dar într-o noapte, un incendiu avea să pună capac la toate. Ion a făcut-o cu vârf şi îndesat, şi-o făcuse cu mâna lui. Beat cum era, după ce a zdupăit-o bine pe soţie, a stropit casa cu benzină şi i-a dat foc. Ardea casa lor mare şi frumoasă de la acoperiş spre temelii. Sub limbile de foc care urcau spre cer, satul s-a luminat ca în palmă. Au alergat oamenii cu căldările cu apă să stingă „pojarul”, dar n-au putut. O noapte întreagă a ars casa, martoră la atâta violenţă, iar dimineaţa oamenii au văzut în locul ei un morman de cenuşă. Pe locul unde fusese uşa din dos a casei, plin de arsuri, cu faţa în jos, zăcea Ion. „Întoarceţi-l cu faţa în sus. Să răsufle mai uşor”, a strigat cineva.

L-au întors. Avea o înfăţişare de ucigă-l-toaca. Ochii ieşiţi din orbite şi „rânjetul înfiorător” mai nu l-au făcut să leşine pe vecinul, care l-a întors. „Nu mai are suflare, Dumnezeule!”, a spus acesta, cuprins de frică. „Slavă Ţie, Doamne! S-a terminat!”, a adăugat o bătrână, făcându-şi semnul crucii. „Ce a căutat, aceea a găsit”, a zis alta. Iar mătuşa Marica a continuat cu un oftat adânc: „Sărmană Domnică a avut atâta de îndurat! Viaţa cu el i-a fost un iad. Acum iadul îl aşteaptă acum pe Ion”. Pentru prima dată, satul nu plângea după un mort…

Ca prin minune, Domnica şi copiii au reuşit să fugă printre flăcările care erau gata să-i cuprindă. În toiul nopţii, s-a pornit pe jos cu copii cu tot la rudele din satul vecin, fără să se uite înapoi.
(va urma)

The following two tabs change content below.