Povestea Domnicăi şi a lui Ilarion (II)

„Moarte de om?! Nu! El nu va face aceasta niciodată! A înfipt cuţitul până la mâner în perna de la capul celor doi, strigând: „Ce faci aici, mă netrebnicule?!

cheating

Ca prin minune, Domnica şi copiii săi au reuşit să fugă printre flăcările care erau gata să-i cuprindă. În toiul nopţii, s-a pornit pe jos cu copii cu tot la rudele din satul vecin, fără să se uite înapoi. Nu ştia că în noaptea ceea avea să scape de Ion pentru totdeauna, că se încheia ultimul capitol cu el. Ilarion dormea în patul lui larg de lângă fereastra deschisă. Mai mult mima somnul. De când se despărţise de Domnica, nopţile erau pentru el un chin. Se bucura când peste obiectele din cameră se arăta lumina dinaintea unei noi dimineţi. Atunci se ridica din pat, îşi vedea de treburi şi timpul trecea mai uşor.

În aşteptarea primelor raze de lumină era şi în noaptea ceea. Şi deodată, aşa cum stătea cu privirile îndreptate spre candelabrul de pe perete, a auzit scârţâind portiţa la vecină. Am uitat să vă spun că mătuşa Domnicăi locuia gard în gard cu Ilarion. Bărbatul a tresărit. S-a ridicat iute din pat, încercând să-şi tragă pantalonii. Şi-a băgat de emoţie ambele picioare într-un crac, până la urmă, le-a descurcat şi a ieşit afară grăbit de parcă l-ar fi strigat cineva. Prin lumina fumurie a zorilor, a văzut pe stătea cine pe pragul casei vecinei. S-a dat mai aproape. Nu-i venea să creadă ochilor. Era Domnica cu cei doi copii.

Nu mai avuse în viaţa lui atâta dragoste pentru o femeie

Citesc din caietul mătuşii Marica: „Trei ani de zile a trăit în singurătate. Nu i-a fost uşor să treacă peste această despărţire. Gândul lui era numai la ea, la vecina mea. Suferea. O suferinţă adâncă, mocnită. A plâns atunci când a aflat că s-a întorlocat cu Ion. Nu-i adevărat că bărbaţii nu plâng din dragoste. Asta e o prostie. A plâns şi încă cum a plâns! Un an întreg a plâns printre străini cu gândul la ea. Încerca să o uite, dar nu putea. Revenind acasă după un an, s-a interesat de mătuşa ei dacă e fericită. Când a aflat că e umilită, îl băteau gândurile să se ducă să-l omoare în bătăi pe Ion. Dar nu a făcut-o. Simţea uneori că îşi pierde minţile, nu mai rezistă. Se ducea la lucru pe deal şi privea în zare la satul ei. Nu mai avuse în viaţa lui atâta dragoste pentru o femeie, cum avea pentru ea. Muncea toată ziua cu gândul la ea, iar seara, când trebuia să se întoarcă acasă, i se făcea greu pe inimă. Era ca şi cum ar fi avut-o toată ziua lângă el, iar seara trebuia să se despartă de ea. Îi venea greu să se întoarcă acasă între cei patru pereţi. A sperat mult, a aşteptat mult şi nu zadar”.

A venit această dimineaţă cu ochii fierbinţi. În timp ce Domnica îi spunea lui Ilarion la gard că şi-a lăsat casa în flăcări şi a fugit, fără să se uite înapoi, a sosit şi vestea că Ion a murit.

După parastas, Domnica a trecut cu traiul la Ilarion, care avea o casă bine întreţinută, cu livadă şi grădină de legume. Începea un nou capitol cu el. Era fascinată de tot ce vedea în jurul ei, de vorbele lui. „Îmi doresc o dragoste fără sfârşit cu tine, Domnicuţă dragă”, îi tot repeta bărbatul. I-a jurat că o va iubi până când moartea îi va despărţi. Trăiau amândoi sentimente puternice, adevărate. Ea le spunea adesea prietenelor: „Nu ştiu cu ce m-a vrăjit, dar mi se face mereu sete de el”. Din marea lor dragoste li s-a născut peste un an un copil frumuşel, leit taică-său. Doamne, câtă bucurie s-a adunat în sufletul lui Ilarion, care îşi dorise foarte mult un copil!

Domnica alunecă spre lumea desfrâului

Vă mai ofer un citat din caietul mătuşii: „Odată cu naşterea copilului, Ilarion devenise mai harnic şi mai blând. O ţinea ca pe palmă. O răsfăţa din nou, o dezmierda cu duioşie, aşa încât Domnica a uitat de iadul prin care a trecut. Cruţată, stimată, iubită, nici vânt rece nu o ajungea. Trăia ca în sânul lui Dumnezeu. Dar şi binele acesta a fost până la o vreme. De bine ce îi era, pe când mezinul împlinise trei anişori, Domnica noastră s-a „scos din căpăstru”. A început să se întreacă cu paharul…”

Iată că destinul i-a mai tras Domnicăi o carte şi i-a pus-o cu faţa în jos. Tot mai cuprinsă de patima alcoolului, femeia iubită şi răsfăţată, îl lăsa pe Ilarion cu copiii acasă, iar ea zăbovea prin barurile satului până noaptea târziu. Se întorcea beată acasă şi soţul nu-i zicea nimic. O lăsa să se culce. După aceea, două zile era bolnavă, apoi o lua de la capăt. Uşor-uşor, femeia a început să lunece spre lumea desfrâului. Ducea o viaţă dezordonată. Lipsea de acasă cu zilele. Într-o noapte, mezinul avea febră. Tatăl său a fost nevoit să cheme ambulanţa. La întrebarea medicului unde e mama copiilor, omul nostru răbdător şi bun a lăsat ochii în jos şi a spus că e plecată la câştig peste hotare. Prietenii şi cunoscuţii îi tot ziceau să o urmărească, să vadă pe unde şi cu cine umblă, dar el nu a căutat-o niciodată. Era convins că se va întoarce acasă. După mai bine de un an, femeia parcă s-a potolit. S-a jurat în genunchi înaintea icoanei că nu o să mai facă ce a făcut.

Ilarion, trezit de gemete gălăgioase şi scârţâit de pat

Dar ce avea să urmeze după o jumătate de an avea să pună vârf la grămadă. Într-o seară de vară după ce s-au întors de la muncile câmpului, s-au aşezat cu toţii la masă. Au mâncat pe săturate, soţii au băut câte un păhăruţ de vin. După care Ilarion s-a dus să adoarmă copiii. Obosit cum era, a adormit şi el lângă cel mic.

Pe la o bucată de noapte, a fost trezit de gemetele gălăgioase şi scârţâitul de pat ce veneau din camera vecină. A intrat tiptil şi a aprins lumina. Dumnezeule! Nevasta lui se topea în braţele curvarului satului, poreclit „Armăsarul”.

Lui Ilarion i s-a făcut negru înaintea ochilor. În mintea lui, lucrurile erau deja clare. S-a repezit la bucătărie, a luat cuţitul, s-a întors spre patul celor doi. El continua să o ţină în braţele lui. Ea şi-a ridicat privirile spre tavan şi a rămas încremenită când a văzut lama cuţitului strălucind deasupra amantului. Domnica a vrut să ridice mâna, iar în mintea lui Ilarion a răsărit gândul: „Moarte de om?! Nu! El nu va face aceasta niciodată! A înfipt cuţitul până la mâner în perna de la capul celor doi, strigând: „Ce faci aici, mă netrebnicule?! Ţi-ai găsit loc de desfătare în patul meu?! Dacă doreşti să te distrezi, hai să ieşim afară!”.

Afară s-a încăierat o bătaie pe viaţă şi pe moarte. Acum lui Ilarion îi părea rău că nu l-a înfipt cu cuţitul în spate pe adversar, care era mult mai puternic decât el. Până la urmă, bietul om a fost ameninţat de „Armăsar” să nu sufle nimănui niciun cuvânt despre cele întâmplate. Distrus şi fizic şi moral, sărmanul Ilarion nu a ieşit şapte zile din casă.

Din acea noapte de pomină, Domnica s-a schimbat radical. A pus punct dezmăţului şi a devenit bună gospodină şi mamă exemplară. Ilarion e convins că rugăciunile lui au ajutat-o, pentru că Dumnezeu este cel care poate şi vrea să facă minuni cu viaţa fiecăruia dintre noi.

The following two tabs change content below.