Povestea de dragoste a mătuşii Ana Graur-Munteanu

TRADIŢIE // „Aşa erau vremurile, dacă te săruta băiatul lângă fântână, sărutul trebuia să dureze numai cât scârţâia fântâna”

Era în miezul unei zile de vară 1958 când Vladimir Munteanu, un flăcău mândru ca un stejar cu trupul împlinit şi priviri blânde, a întâlnit-o pe Ana pe drumul principal al satului ducându-se cu vitele la păscut. Deşi o ştia de mică, căci până la armată a iubit-o pe soră-sa mai mare, la cei 15 ani împliniţi, fata l-a fermecat cu chipul său frumos. A atins-o uşor de mână şi i-a zis: „Duminică este nuntă în sat, vrei să vii şi tu?”. „Numai dacă îmi va da voie mama”, i-a răspuns fata, lăsând ochii în jos.

Mamă-sa n-a mai lăsat-o la nuntă, motivând că nu are cu ce ieşi în lume, nici rochie nouă şi nici încălţări. S-a întristat biata copilă şi, cum s-a trezit dimineaţa, şi-a luat băţul în mână şi a plecat cu vitele la imaş. Roua firelor de iarbă îi mângâia picioarele, fluturii îi sărutau obrajii, iar gândurile îi zburau la flăcăul chipeş. Toată ziua tremuriciul din inimă nu i-a dat pace.

„Nu mă săruta, vrei să rămân gravidă”

În amurg, a dus vitele acasă şi, ca să nu bănuiască mamă-sa unde pleacă, cu băţul în mână şi picioarele pline de mâlul din bahna prin care păscuse vacile, a plecat la nuntă. A lăsat băţul după poartă şi a intrat în ogradă. Vladimir o aştepta. Când s-a întunecat, flăcăul a luat-o la joc. Ea era desculţă, el încălţat în ciubote de chirză, căci tocmai venise din armată. Nici unul, nici celălalt nu ştiau să danseze şi sărmana copilă s-a lăsat călcată de-a mărunţelul de ciubotele grele ale flăcăului. După câteva dansuri, s-a dus şi şi-a luat băţul de după poartă şi a zbughit-o spre casă. Flăcăul a ajuns-o lângă fântâna de la poartă şi i-a zis: „Anicuţă dragă, vrei să fii prietena mea?”. „Doamne, Doamne, cum să fiu prietena ta, dacă nu ştiu cum să vorbesc cu un flăcău?”. „Las’că te-oi învăţa, da’amu dă-mi voie să te sărut!”. „Nu se poate, dacă ne vede mama! Ş’apoi ce vrei să rămân gravidă?!”.
Mătuşa Ana zâmbeşte şi povesteşte: „Atunci eram prostuţă şi multe nu ştiam. Eu credeam că, dacă o să mă sărute, o să fac un copil după asta. Aşa erau vremurile, dacă te săruta băiatul lângă fântână, sărutul trebuia să dureze numai cât scârţâia fântâna. Dacă mai încerca o dată, mama ieşea cu cociorva după tine. Nu ca amu. Tinerii se sărută în amiaza mare şi stau în drum câte 4-5 ore”.

Peţitul

A trecut vara cu zile calde, nopţi cu lună şi sărutări pe furiş. Pe la mijlocul lui septembrie, Vladimir i-a zis într-o seară Anei: „Ştii, m-am deprins cu tine şi aş vrea să ne căsătorim. Ce zici?”. „Ce să zic? Trimite peţitorii şi vom vedea ce va zice mama”.

Şi a trimis Vladimir staroste pe fratele lui mai mare, care le-a devenit naş de cununie. Mama fetei, după ce i-a ascultat păsul, i-a răspuns: „Eu nu am fată de măritat. Fata mea e mică şi fără zestre. Nu are nici plapumă, nici pernă, nici covor. Dormim pe pufoaicele cu care am venit din Siberia. Uitaţi-vă cum trăim! Voi sunteţi bogaţi. Căutaţi-vă petic după sacul vostru”.

La câteva zile după aceea, Vladimir a venit şi a rugat-o frumos pe lelea Maruşca să o lase pe Ana după el, iar acesta a pus din nou piciorul în prag: „De ce să v-o dau, ca apoi s-o alungaţi? Nu am cu ce mă înveli, darămite zestre. Şi-apoi de unde s-o scot mireasă, din această cocioabă pe care am înjghebat-o cu chin şi amar când ne-am întors din Siberia? Osândită să plâng şi să tac, nu-mi rămâne decât să mă uit la casa mea în care acum e şcoala. Caută-ţi de drum, măi băiete, şi nu te mai abate pe la poarta noastră!”.

Firul poveştii se răsuceşte încet-încet şi mătuşa Ana îmi spune ce a fost mai departe. „Dacă am văzut că mama o ţine morţiş, am hotărât să mă duc la Volodea fără voia ei. Îmi plăcea tare de el, era frumos, înalt şi din oameni gospodari.

Început de octombrie, afară era cald, iar eu m-am îmbrăcat în paltonaşul pe care îl aveam din Siberia, m-am încălţat în pantofi noi de foaie de cort de trei ruble şi m-am dus la întâlnire cu ibovnicul meu. Mergeam ţinându-ne de mână în văzul tuturor. Când ne-am apropiat de poartă, mi-a şoptit: «Să spui că ai venit să bei un pahar de must». Am intrat în ogradă şi n-am mai reuşit să spun de ce am venit că viitoarea soacră, o femeie josuţă şi grasă ca un polobocel mi-a spus cu blândeţe: «Hai scoate paltonul că e cald afară şi treci în casă».

Când mi-o zis să las paltonul, m-am gândit că n-o să mă alunge. Da’vecinele, adunate lângă gard, se întrebau: «Da’ce caută aici Aniuta lui Nichifor Graur? Nu cumva i-o adus-o Valoghea noră? Parcă trebuia s-o ia pe aceea a lui Conovali, că-i bogată…» Când am intrat în casă, viitorul socru a bătut cu cârja de câteva ori în pământ şi a zis: «Care intră la mine în casă nu mai pleacă».

Ascultaţi ce-a fost mai departe. Dintre acele gură-cască cineva a trimis vorbă la mama. Aceasta a venit valvârtej cu fratele şi cu o soră, da’eu m-am suit iute în fundul cuptorului. Iar Volodea s-a postat la trecătoarea cuptorului. Fratele s-a repezit să mă apuce, însă eu am fugit mai în fund, era un cuptor mare, încăpeau 12 copii şi nepoţi, şi el nu m-a ajuns. Atunci, tata David a spus: „Hai mai întâi să ne aşezăm la masă cu ce a dat Dumnezeu şi vom mai vedea ce facem”. După un păhărel, s-a făcut împăcarea. Socrii au zis că nu le trebuie zestre, le trebuie fata, că zestrea şi-or face-o singuri. Ei au cumpărat tot ce a trebuit pentru nuntă, chiar şi hainele de mire şi mireasă”.

Nunta

Obiceiul e obicei. Mirele trebuia să ia mireasa cu nuntă. De unde să o scoată? Din acel mic bordei? Mama miresei, care se trăgea din oameni cu stare, a zis că nu se poate. Şi atunci a rugat-o pe vecina Cleopatra să le ofere casa pentru a face rânduiala. Zis şi făcut. Veselie, voie bună, dar când au început muzicanţii a cânta de zestre, mireasa a început a plânge, căci nu avea, după cum vă spuneam, nici pernă, nici ţolişoare, nici covor. Şi atunci mirele le-a zis muzicanţilor să cânte de joc. Cu toate că noroiul era până la genunchi, s-a pornit nunta cu chiote de veselie şi cu alai ca să nu le pară vorniceilor prea lungă calea până la biserică. Mireasa şi mirele, cu naşii împreună, au mers la cununie cocoţaţi între perne într-o căruţă. Apoi nunta a continuat la casa mirelui şi a ţinut trei zile. A fost o nuntă frumoasă cum nu mai văzuse satul până atunci. Iar după nuntă tatăl mirelui le-a dat loc de casă la via lui din marginea satului. În acel an, tinerii au pus acolo temelia, iar în următorul an au ridicat casa în care au trăit cu pace şi înţelegere 44 de ani.

În loc de epilog

De opt ani, moş Vladimir, care a muncit o viaţă tractorist în colhoz, nu mai este în viaţă. Vrednic i-a fost numele, evlavios – sufletul. Iar pe mătuşa Ana Dumnezeu a înzestrat-o cu multă pricepere şi hărnicie! A ştiut să-şi crescă copiii cu grijă, să brodeze, să ţese covoare frumoase şi să pregătească bucate gustoase. Acum culege bucuriile celor doi copii, ale nepoţilor şi strănepoţilor. Din părinţi harnici au ieşit fii şi nepoţi pricepuţi, or, cum se spune, surcica nu sare departe de trunchi. Am întrebat-o cu ce se ocupă la anii aceştia. Mi-a răspuns: „Îmi ajut copiii şi nepoţii, că tare îmi sunt dragi. Fiul locuieşte cu mine într-o ogradă, iar fiica e în Italia. Nu i-a mers aici şi s-a căsătorit, la 50 de ani, cu un italian. Ca să nu mă găsească moartea şezând, am pus 20 de ari de zmeură, venitul obţinut îl împart copiilor. Am o noră de aur. Feciorul o iubeşte foarte mult şi ea îl iubeşte pe el. Aşa le-am spus când s-au căsătorit: „Cum am trăit noi, 44 de ani, aşa să trăiţi şi voi. N-aţi auzit prostii, n-aţi văzut bătăi. Muntenii au fost 11 fraţi şi toţi au avut şi au familiile binecuvântate. Aşa să trăiţi şi voi în bună înţelegere. Că doar ce-i leagă pe oameni, dacă nu dragostea şi înţelegerea?”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce