Povestea cutremurătoare a Elenei

FOTO SIMBOL

FOTO SIMBOL

Mărturisirile unei tinere abandonate de părinţii săi biologici în Rusia, trecută prin trei orfelinate şi adoptată de o familie care i-a dat posibilitatea să-şi arate inteligenţa

Visul Elenei, 19 ani, este să deschidă un orfelinat în care profesorii să pătrundă în sufletul copiilor, să-i facă să uite prin ce au trecut şi să le deschidă calea în lume. Nu este o iluzie deşartă a unei adolescente care se află în perioada romantică a vieţii sale, dimpotrivă, este o aspiraţie a unei tinere abandonată de părinţii săi biologici, traficată şi trecută prin trei internate.

Elena este o tânără inteligentă, cu o voce care te mângâie la suflet, dar cu o copilărie care te cutremură. S-a născut în 1995 în Rusia, dintr-o mamă moldoveancă şi un tată rus, pe care nu l-a văzut niciodată. După o scurtă şedere în Rusia, împreună cu maică-sa, a ajuns în Republica Moldova, unde a stat un an, apoi iarăşi în Rusia, cu acte false. „Acolo, mama mea a decis să mă abandoneze pe la vârsta de şase ani”. După trei-patru ani, nu-şi aminteşte exact, a fost transferată într-un internat din Ucraina, după care a fost adusă la Chişinău, „nimeni nu ştia identitatea mea”.

Copilul ciudat

Aici a stat în trei internate, „mai întâi, am fost plasată într-un centru în care educatorii erau militari”, a urmat un centru de reabilitare, „unde mi-au restabilit sănătatea, pentru că organismul meu era răcit şi foarte slăbit”. Ulterior, a fost plasată într-un alt internat, aici, deoarece vorbea doar rusa şi nu comunica cu nimeni, s-a izolat complet.

„Ce fel de copil poţi să fii când nu vorbeşti cu nimeni? Nu poţi să fii decât o fiinţă ciudată. Copilul din orfelinat aşteaptă ca într-o zi să intre pe uşă părinţii săi şi să-l ia. Oricâte dulciuri ţi s-ar da, oricâte jucării, vrei să vină părinţii tăi, să te îmbrăţişeze şi să te ia acasă, să uiţi că ai fost vreodată acolo. Nu pentru că educatorii nu ţi-au dat de mâncare sau căldură, dar deoarece copilul e făcut să trăiască într-o familie, şi nu printre străini”, explică Elena.

„E foarte greu când pari cel mai tontuţ”

Ca să-i deschidă sufletul, o educatoare a decis să o ia la fraţii săi. „Da, am simţit căldura din familie. Apoi, am mers la şcoală. Cei care aveau grijă de mine au vorbit cu directorul şcolii că ar fi bine să am şi eu o şansă. Eram prea mare pentru clasa întâi sau a doua, de aceea, am mers direct în clasa a treia, pe la finele anului de studii. Astfel, am început să învăţ, nu ştiam aproape nimic, îmi era foarte dificil. Nu înţelegeam ce vorbesc învăţătorii, colegii, nu ştiam lucruri elementare: să adun, să scad… E foarte greu când pari cel mai tontuţ. Însă la şcoală am făcut cunoştinţă cu mama mea, profesoară de biologie, i-a plăcut tare de mine!”, vocea Elenei devine vioaie, începe să râdă.

A luat meditaţii la matematică, limba română, „absolut la toate disciplinele”. „Trebuia să recuperez. Învăţam de două-trei ori mai mult decât colegii mei, însă i-am ajuns şi i-am depăşit.” Râde.

Un caz fericit

„A fost greu să accept condiţiile părinţilor, erau restricţii pe care nu le înţelegeam. Însă a fost uşor să mă acomodez datorită gândului că am şi eu parte de părinţi care mă iubesc şi au grijă de mine. Unii copii din orfelinate schimbă zeci de familii şi nu se acomodează. În cazuri mai fericite, au nevoie de doi–trei ani ca să realizeze că au o familie. De exemplu, în internat, aveam un prieten, un băiat, nu ştiu de ce comunic mai mult cu băieţii, care urma să fie adoptat, îmi spunea: ‘Uite, voi avea familia mea, te voi invita la un ceai, la dulciuri…’ A fost adoptat de mai multe familii, însă era de fiecare dată adus înapoi. Nu putea să se adapteze. Aceste întoarceri l-au distrus. Deci, cazul meu este unul fericit, altele nu cunosc.”

Crede că un copil crescut fără părinţi este ca un copil crescut în junglă, „exact aşa este”. „Un copil lipsit de părinţi nu are cum să aibă bunătate în suflet şi dragoste. Copilul fără părinţi absoarbe răutatea din jurul său, absoarbe ceea ce îi oferă lumea din jurul său”, spune Elena.

Îi place să scrie

Este pasionată de scris, are blogul său, „îmi place să-mi împărtăşesc ideile cu alţii”, este atrasă de teatru. Este mult mai matură decât colegii săi, „mă miră faptul că mă gândesc mai mult decât colegii mei la viitorul meu, ei sunt prea copilăroşi. Însă îmi dau seama, până la urmă, că experiența mea a format în mine o altă manieră de a percepe realitatea”.

Mama sa actuală, de fapt, unica, nu vrea să-şi amintească prin ce a trecut fiica ei. „I-am spus să uite toate momentele neplăcute. Sunt foarte mulţumită la ce am ajuns astăzi şi sper că va fi şi mai bine. Am avut clipe foarte grele, am depăşit în cele din urmă orice barieră. Am depus toată dragostea de a avea un copil din cauza că nu am putut avea copilul meu. Dar acum îl am şi simt că este doar al meu”, mărturiseşte femeia.

Visul Elenei

Tinerei i-ar plăcea să studieze jurisprudenţa, „îmi place să fac dreptate”. Însă aspiraţia sa cea mai mare este să deschidă o casă de copii, „indiferent la ce vârstă voi face acest lucru, dar îl vreau neapărat”. „E un vis al meu de când am păşit în casa părinţilor mei, aici am înţeles că toţi copii au nevoie de dragoste”.

„Au nevoie de joacă, de libertate şi de o şcoală bună. În internat, unor copii li se spunea că sunt prea proşti să înveţe unele lucruri. Nu trebuie să-i spui copilului acest lucru, dimpotrivă, să te bucuri pentru faptul că el vrea să încerce! Nu trebuie să-i închizi toate porţile!”

„În casa mea de copii, vor fi profesori, psihologi care nu au doar diplome, dar care ştiu să deschidă sufletul copilului, să-l facă să uite ce a fost rău şi să se gândească la mai bine. Copiii ar trebui să iasă de acolo, să vadă lumea, să o perceapă, să înţeleagă că sunt lucruri pe care nu le ştiu”.

„Le mulţumesc părinţilor mei pentru puterea lor, le mulţumesc ce au făcut pentru mine şi pentru oportunitatea de a merge pe un drum drept.”