Poveste dintr-un oraş de vis

Restructurarea lui Gorbaciov i-a schimbat şeful şi destinul

 

Alexandra Pitlic-Zacon a venit la Soroca la o întâlnire cu cititorii cărţilor sale în ziua în care a împlinit 14 ani de şedere la Viena. Înaltă, frumos îmbrăcată, având ceva din aerul vienez, în acelaşi timp, păstrând jovialitatea şi cumsecădenia omului frumos de la noi, a surprins publicul cu firea ei veselă. Simplu, fără ifose şi pretenţii de poetă sau scriitoare, a povestit cum a ajuns la Viena, cum a scris nouă cărţi timp de patru ani în oraşul muzicii lui Mozart şi Strauss şi cum îşi trăieşte zilele departe de locurile natale.

 

Alexandra a văzut lumina zilei în 1958 în satul Pleşteni, Cantemir, într-o familie de ţărani. E al doilea copil dintre cei cinci ai soţilor Zacon. Primii învăţători i-au fost părinţii care au crescut-o şi au educat-o în spiritul bunelor tradiţii. La 14 ani, a plecat la Şcoala Pedagogică din Cahul, iar după absolvire s-a întors la baştină. A făcut apoi facultatea de pedagogie şi psihologie preşcolară a Universităţii de Stat din Tiraspol pe care a absolvit-o în 1983.

 

După absolvire a urmat căsătoria, naşterea fiicei Maria, moartea soţului. Locuiau în centrul raional Cantemir unde a schimbat mai multe locuri de muncă: grădiniţă, inspectoratul şcolar, comitetul raional de partid, din nou inspectoratul şcolar. Aici a găsit-o restructurarea lui Gorbaciov, care i-a schimbat şeful şi destinul. A avut nenorocul ca noul şef să fie un om mărginit, ce nu avea idee de specificul lucrului. Astfel, a fost nevoită să-şi caute de lucru în altă parte. A plecat de la 300 de lei pe care nu-i primea la timp la o sută. Lucra traducătoare la Procuratura raionului. Şi acest mizer salariu îl primea o dată la două–trei luni. Dar facturile, care depăşeau de patru ori mărimea salariului, trebuia achitate în fiecare lună, copilul cerea de mâncare, trebuia îmbrăcat, încălţat. Biruită, până la urmă, de mizeria şi sărăcia lucie pe care o împărţea cu fiica, într-o zi, şi-a luat lumea în cap şi a plecat. Unde şi-a îndreptat paşii? Spre Viena, acropola aureolată de lumina speranţei.

 

Mărturisiri

 

Alexandra povesteşte: „A fost o pribegie nu de voie, ci de nevoie. E povestea miilor de moldovence ajunse la limită aici, în Moldova. În 1998, mi-am luat copilul de 12 ani de mână şi, împreună cu o vecină, am plecat în Austria, la Viena. Norocul meu a fost că aveam un singur copil. Cu trei, cinci sau nouă nu te mai poţi duce. Am pornit împinsă de greutăţile vieţii, de lupta pentru existenţă şi am trecut prin situaţii de nedescris.

 

Locuiam 13 într-un apartament. Nu cunoşteam germana. Ne aflam ilegal. Cu ajutorul unor rusoaice, m-am angajat ca menajeră. Pe Maria am dat-o la şcoală. Aveam nevoie de un sprijin. Şi eram gata să-mi leg destinul cu primul bărbat care avea să-mi întindă mâna. L-am întâlnit, un profesor rus care se afla de mulţi ani la Viena. Nu am putut face un cuplu. Am continuat să muncesc, mergând cu capul în jos, fără a observa frumuseţea oraşului valsurilor celebre, al castelelor cu istoria lor misterioasă.

 

După trei ani de şedere la Viena, nişte prietene rusoaice trecute prin ciur şi dârmon m-au ajutat să cunosc un bărbat austriac foarte de treabă, patronul unei firme de construcţii. L-am cunoscut prin intermediul unui ziar. După o lună de cunoştinţă, mi-a propus căsătorie. Am acceptat şi iată că de 11 ani sunt împreună cu el. La început, ne înţelegeam prin semne, prin trăirile sufleteşti. Comunicam cu el mai mult prin intermediul fiicei mele care, după un an, cunoştea la perfecţie această limbă.  Mie mi-a fost foarte greu să însuşesc limba germană. Dar el mă înţelegea adesea şi fără translator. Pe de altă parte, a fost un plus pentru el faptul că nu cunoşteam limba şi vorbeam puţin. Nu puteam să-l cicălesc şi să-l cert. Prima ceartă care trebuia să aibă loc nu s-a produs din cauza că nu găseam cuvintele în germană, care să exprime supărarea mea.”

 

„Nimeni nu te împiedică să-ţi iubeşti Patria,

 aflându-te şi la capătul lumii”

 

Abia după ce s-a căsătorit cu acest bărbat, Alexandra a putut să ridice capul din pământ, să vadă frumuseţile oraşului de poveste, să scrie, să citească. Soţul, fiind foarte ocupat la serviciu, îi oferă foarte mult timp liber. Alexandra îşi continuă confesiunea: „În clipele de singurătate, când dorul şi nostalgia îmi sfâşiau inima, scriam. Am făcut unele încercări de a scrie poezie la 35 de ani, când m-am îndrăgostit de un bărbat. Îmi pierdusem minţile şi am început să scriu cu inima versuri de dragoste. După ce emoţiile şi sentimentele au trecut, n-am mai scris poezie. Şi iată peste mai bine de 15 ani a decedat mama. Această lovitură m-a zdruncinat, am început din nou să scriu. Într-o zi, am scris opt poezii”.

 

Alexandra se trezea duminica având în cap versuri despre mama. Se ridica şi le scria. I-a fost mare mirarea când în mintea ei au început să roiască şi versuri în limba rusă. A scris şi ruseşte. Prin metrou, autobuz, era mereu cu stiloul şi hârtia la îndemână ca să poată nota versurile ce-i răbufneau în suflet. Trebuia să le prezinte cuiva. Şi deoarece pe lângă Institutul Cultural Român de la Viena nu a găsit un cerc literar, a prezentat versurile la Institutul Cultural Rus.

 

Comunitatea rusească de la Viena a editat o carte „Venskaia palitra”, în care au intrat şi multe versuri ale Alexandrei, scrise în rusă şi română. Vă mai oferim câteva mărturisiri: „Am început să scriu când scăpasem de greutăţile materiale ale vieţii, de lupta pentru existenţă. Trecutul năvălea în sufletul meu cu tot ce fusese frumos şi luminos. Timp de patru ani, am scris nouă cărţi în care se reflectă dorul şi dragostea de Satul meu, de Ţară, de Neam. Poeziile mele cuprind şi dragoste, şi filozofie, şi cugetări despre viaţă. Ultima carte este intitulată „Focul Neamului” – o antologie de versuri din tot ce am scris până în prezent. Focul semnifică spiritul nemuritor al neamului nostru printre atâtea culturi şi civilizaţii.

 

Am făcut selecţia împreună cu poeta Marcela Mardare. Soţul meu a sponsorizat publicarea cărţilor. Mi-a spus, dacă cred că aceste cărţi vor fi de folos ţării din care am plecat, el achită cu plăcere toate cheltuielile pentru editare. Am scris pentru cei lăsaţi acasă şi aş vrea ca în fiecare bibliotecă din RM să ajungă cărţile mele. Deocamdată, nu am găsit receptivitate din partea Uniunii Scriitorilor (US) sau a conducerii republicii. La US mi s-a reproşat: „Dacă ţi-i dragă ţara, de ce nu vii înapoi?”.

 

Sunt nişte lucruri pe care le auzi de la oameni de la care nici nu te aştepţi. E vorba de soartă, nu poţi să ţi-o alegi, ieri te-ai dus, dar azi ai venit înapoi, că uite îţi iubeşti Patria. Nimeni nu te încurcă să-ţi iubeşti Patria, aflându-te şi la capătul lumii…”

 

Citiţi alte confesiuni ale Alexandrei Pitlic-Zacon în ediţia de vinerea viitoare.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.