Poveste dintr-un oraş de vis (II)

Trăirile unei moldovence stabilite în Austria

Basarabeanca Alexandra Pitlic-Zacon, stabilită la Viena, este membră a Uniunii Internaţionale a oamenilor din literatură şi jurnalistică APIA. Exuberantă şi activă, Alexandra cea curată cu inima, cum o numesc cei cu care se întreţine departe de casă, nu uită de unde a plecat. Dragostea pentru locurile natale, aşa cum vă spuneam în prima parte a poveştii, este tema majoră a poeziilor pe care le-a scris la Viena după ce a trecut de 50 de ani.

 

Pentru a vă face o idee despre scrisul scriitoarei, vă ofer câteva versuri din simpla şi trăita ei poezie: „Moldova-mi este ca un cuib, / De unde am zburat, / Când mi se face dor de ea, / Mă-ntorc la mine în sat…” sau „Eu baştina o port în geamantan, /Îl mut din loc în loc, din an în an. / Am pus în el atât cât a-ncăput, / Din casa ce-o aveam pe mal de Prut…” sau o alta „Cheamă-ne, meleag, / La apus de soare, / Să venim acasă / Cei din lumea mare…”

 

„De când m-am apropiat de internet, muza m-a părăsit”

Alexandra povesteşte: „Nu ştiam că, departe de casă, voi găsi o grozavă alinare în scris. Venea fiica şi vorbea la mine, dar eu nu o auzeam. Îi ziceam: «Spune repede ce vrei şi du-te, că eu acum plutesc în alte sfere». La fel se întâmpla şi cu soţul. El voia să vorbesc cu el în germană ca să însuşesc mai repede limba, dar eu îl rugam să mă lase cu gândurile mele. Aveam bariera comunicării care îmi crea o stare de încordare, voiam să comunic cu mine însămi în limba mea. Abia acum, peste ani, în alt colţ de lume, mi-am dat seama că anume limba în care ai rostit primele cuvinte te ajută să-ţi exprimi sentimentele.

De exemplu, îmbinările „Te iubesc” sau „Te urăsc”, când le rostesc în germană, nu-mi spun nimic, sună străin. N-am găsit în limba germană ceva fermecător cum găsesc în limba noastră sau cum am găsit în limba rusă. Poate de aceea că nu am crescut cu această limbă. Acum doi ani, la insistenţa fiicei de 26 de ani, m-am apropiat de internet. Fiica a absolvit Universitatea din Viena şi lucrează de doi ani într-o structură a ONU. Vorbeam despre internet. E bine pe deoparte, comunic cu multă lume, dar mă întristează un lucru, de când m-am apropiat de internet, muza m-a părăsit. Nu mai am inspiraţie pentru poezie…”

 

Alexandra se alină şi cu cântecul, are o voce extraordinară.  Ecoul trăirilor şi tensiunilor interioare le exprimă şi prin cântec: „Pentru suflet, mi-am găsit refugiu în ansamblul de cântece «Cumetrele» de pe lângă Centrul Cultural Rus. Trăiesc o bucurie specială atunci când prezentăm concerte prin Viena. Interpretăm cântece în rusă, germană şi română. Am participat la un concert internaţional într-un parc din Viena unde am interpretat cântece din repertoriul Anişoarei Puică, Anastasiei Lazariuc, Ian Raiburg. Melodiile noastre antrenante au mers la inimile vienezilor şi tuturor celor prezenţi la concert”.

 

„În satul meu, mă simt mai bine decât în luxul de la Viena”

 

Rugată să povestească cum e la Viena, cum e să convieţuieşti cu un austriac, Alexandra a mărturisit: „Ceea ce am găsit bun acolo este politeţea. Acolo e multă politeţe. Nu-i îngâmfarea asta cu maniere ieftine de la noi. Oamenii nu se îmbracă pompos. Sunt îmbrăcaţi simplu de tot de parcă ar fi venit de la câmp. Dar când îi vezi cum te tratează, începi să-i îndrăgeşti. Nu te uiţi că haina e prea spălată sau că o jumătate de cap e vopsită în verde, iar cealaltă e cheală.

La austrieci, există o disciplină în toate. Dacă s-a spus că trebuie să te prezinţi la ora 12.00, de exemplu, la 12.00 să fie. Dacă ai întârziat cinci minute, pierzi serviciul. Acolo toţi sunt egali în faţa legii, corupţie nu există. Toate încep de la fiecare în parte. Austriacul nu poate să intre în metrou fără bilet sau să arunce gunoiul în stradă, sau să ia mită. E un nivel impus de lege. În Austria, amenzile sunt atât de mari încât omul nu se încumetă să încalce legea. Se cheltuie acolo cum se cheltuie şi aici. Ai de unde, cheltui, n-ai de unde, nu cheltui. Sunt magazine pentru cei săraci, sunt magazine pentru bogaţi. Statul are grijă ca nimeni să nu moară de foame.

 

Convieţuirea cu un austriac de care m-aţi întrebat este foarte interesantă. Soţul meu lucrează foarte mult. Eu îi zic că s-a logodit mai întâi cu postul de lucru şi apoi cu mine. E un om care ţine cu trup şi suflet la serviciu. Are o firmă de construcţii.  De cele mai multe ori, se duce şi sâmbăta, şi duminica la muncă. Dar când rămâne câte o dată doar ca să-mi facă pe plac, îi zic să se ducă acolo unde îi este gândul şi sufletul. Şi el pleacă. În acele clipe de singurătate vorbesc cu versul, comunic pe internet. Sunt asigurată material. Dar gândurile îmi sunt mereu acasă. Când le spun multora că în satul meu mă simt mai bine decât în luxul de la Viena, nu le vine a crede. Mai presus de toate e sufletul. Pentru că corpul îl mai împăcăm cum îl mai împăcăm, dar sufletul ştie a lui. Eu îmi încep ziua cu Jurnal TV. Mă încălzesc ştirile bune, dar mă doare sufletul când văd cum se mănâncă politicienii noştri. Cât oare trebuie să mai treacă până la o aşezare a lucrurilor? Câţi ani ne mai trebuie ca să fim şi noi toţi egali în faţa legii?!”

 

„Ne pierdem copiii prin lume, dacă nu ştim să le creăm condiţii acasă”

 

Despre valorile familiei, ale prietenilor Alexandra a spus: „S-ar părea că toată lumea trebuie să fie fericită în Austria, dar totuşi banul nu-ţi garantează fericirea. Ceea ce este uimitor e că tot mai mulţi oameni bogaţi sunt cuprinşi de o stare de depresie, nu au dorinţa de viaţă. La oraş, oamenii sunt reci, nu comunică. Dacă îi dai bună ziua vecinului, bine, dacă nu-i dai, nu-i nicio problemă. Ei nu fac întâlniri cu prietenii, cu neamurile cum se fac la noi. Mai mult mă întreţin cu cei de la ambasada RM la Viena, particip la întâlnirile de suflet de la ambasadă. Şi mai am două prietene austriece cu care conversez când merg la fitness. Dar să vină cineva la noi acasă – nu! Soţul nu-i prea comunicabil. El a fost de două ori în Moldova şi ştiţi ce a spus: «Eu mai multe zâmbete am văzut în ţara asta săracă decât la noi. În Moldova, când e vorba de râs, se râde, când e vorba de plâns, se plânge. Dar ai noştri nici nu râd, nici nu plâng».

 

La sat, la austrieci e ca la noi. Oamenii se întâlnesc, vorbesc, fac petreceri între rude şi prieteni. Numai că la ei satele sunt foarte curate, foarte îngrijite. Dacă oamenii sunt bătrâni şi nu pot să facă singuri curat în jurul gospodăriei, face primăria. Oamenii acolo au alt mod de gândire. Trebuie să pornim şi noi de la schimbarea mentalităţii. Să ne schimbăm în profunzime mentalitatea cât încă nu s-au pierdut de tot valorile esenţiale ale fiinţei noastre. Ţara noastră are nevoie de dezvoltarea unor  programe de calitate ca oamenii să nu mai fie nevoiţi să plece peste hotare. Ne pierdem copiii prin lume dacă nu le creăm condiţii acasă şi nu ştim să le altoim dragostea de ţară, de rădăcină”.

The following two tabs change content below.