Poveste cu sfârşit nefericit

Vă voi spune o poveste trăită de mine, născută dintr-o curiozitate îmbinată cu dorinţa de a reabilita un suflet pierdut, dar cu sfârşit nefericit.

Sunt o femeie de 42 de ani care nu cred că ştie ce este iubirea simţită pe care mulţi oameni au cunoscut-o. Sunt căsătorită de 19 ani cu un om extraordinar pe care, poate, multe femei şi l-ar dori de soţ. Medic de profesie, inteligent, cult, care-mi poartă o iubire uneori inexplicabilă. Se va înţelege pe parcurs. M-am căsătorit cu acest om din dorinţa de a cunoaşte iubirea, dar cu timpul. Acum 19 ani, când am acceptat căsătoria cu el, nu-l iubeam. Cu ştiinţa şi acordul lui. El, da. Am încercat în decursul traiului împreună s-o fac. Fără rezultate pozitive. Nu am putut să-l iubesc, deşi o merită. Parcă un obstacol foarte rigid şi mare m-a împiedicat s-o fac. M-a răsfăţat din toate punctele de vedere, permiţându-mi multe “nereguli” într-o căsnicie.

Cu cinci ani în urmă, am cunoscut pe cineva. Acest om mi-a arătat, pentru o scurtă perioadă de timp, cum s-ar defini iubirea. Prin vorbe, fapte, gesturi… tot. Era tot ce-mi puteam dori de la un bărbat. Nu o să reuşesc niciodată să înţeleg ce l-a determinat să pună punct. Am fost distrusă din toate punctele de vedere, când am realizat ce-am pierdut. Cred că pe acest om l-am iubit.

Din lac în puţ

Am trecut printr-o perioadă tumultuoasă. Nu reuşeam să mă opresc din plâns, nu se înţelegea nimeni cu mine. A durat jumătate de an şi am pus în practică sfatul… dar am dat din lac în puţ şi aici începe acea poveste cu sfârşit nefericit de care am pomenit la început. Am cunoscut pe cineva, pe Internet. Totul a început cu o lungă conversaţie pe mess. Tehnica lui de a cuceri o femeie era sinceritatea.    Am înţeles că făcuse ani de puşcărie. Din curiozitate, vrând să aflu cum percepe mentalul unui astfel de om realitatea vieţii de zi cu zi… l-am invitat eu la o cafea. Ulterior, am aflat că asta făcea parte din scenariul lui, să mă facă pe mine s-o spun pentru că n-avea un leu, abia ieşise din închisoare.

La acea întâlnire prelungită mi-a pus pe tavă viaţa lui. Atât cât a considerat necesar să ştiu pentru început. Ieşind de la terasă, mi-a spus că nu mă poate vedea ca pe o soră, îi trezesc alte “interese”, eram ceea ce nu se aştepta să întâlnească. O femeie interesantă, inteligentă etc. I-am povestit despre ce mă durea – ruperea acelei iubiri. Mi-a spus că, dacă accept, el va reuşi să mi-l scoată definitiv din cap pe acel bărbat.

Nevoia de „tratament”

Am negat fireşte, dar nu am refuzat oferta pentru că şi eu aveam nevoie de “tratament”. Ştiam însă ce simt. Nu am luat în considerare, nemaicunoscând un aşa om, că ăsta-mi va distruge viaţa. Şi nu în sens bun. Om inteligent, dar imatur, misogin cu un pregnant simţ al stăpânirii sexului feminin, cu o părere uneori exagerat de bună despre sine. Inteligenţa i-o constatasem deja, dar restul, nu. Am încercat să începem o relaţie, bazându-mă pe fondul bun pe care-l descoperisem eu. Neştiind şi negândind la ce mă înham. Chiar şi financiar. Fiind fost puşcăriaş, nu “reuşea” să se angajeze, nu avea niciun venit. Tot timpul susţinut de mine şi din acest punct de vedere, pe lângă sprijinul moral solicitat de el, de altfel de nenumărate ori. La început a fost bine. Am mers la mare. I-am spus prima oară “te iubesc”. Reacţie şocantă, surprinzătoare. “Supărat” că-i spun în şoaptă aşa ceva, urlete, scene. Astfel de semnale de alarmă veneau tot timpul. Eu mi-am propus să reuşesc să-l duc pe un alt drum, să-i arăt o altă faţă a vieţii – o viaţă civilizată. Aşa i-am permis, cu timpul, să mi se urce în cap. Eu am încercat să fac tot posibilul să-l fac să se simtă iubit, nedocumentându-mă ce-i drept despre acele “semnale” pe care le primeam. Cu timpul, a reuşit, nu-mi explic cum, să cam pună stăpânire pe mine. Psihic, înainte de orice.

Domnul misogin

L-am situat pe el pe primul plan, acordându-i lui toată atenţia şi timpul meu, neglijându-mă pe mine. Tot sperând să reuşesc în a-i reorienta gândirea şi comportamentul spre un alt sens. Domnul misogin, desoperire ulterioară, dispreţuia femeia, o umilea, o făcea sclava “bărbatului”. Crezând că-i fac bine şi îi e bine făcând asta, i-am permis  să mă cunoască şi, de ce nu, să mă iubească. Să aprecieze tot ce făceam pentru el. Trecuse un an şi ceva deja. Se apucase între timp din nou de consumul heroinei. Am încercat pe toate căile să-l fac să renunţe. Nu am ştiut că heroina este mult mai puternică decât orice în psihicul lor. Neavând alte surse, a început să-mi vândă de prin casă. Descopeream lipsurile, dar el “nu era vinovat niciodată”. A început cu ameninţări văzând că nu mă supun. De teamă, acceptam, din păcate. Într-una din “pauze”, a intervenit ceva benefic. Posibilitatea de a munci… departe… pe bani frumoşi. A acceptat. L-am ajutat să-şi pregătească plecarea şi a plecat. Am stat despărţiţi fizic din septembrie până-n decembrie prima oară. Timp în care am vorbit la telefon aproape zilnic. Dupa Crăciun, a venit acasă. Revelionul acelui an a fost superb. Ştiam că vine, i-am pregătit sosirea. Nu a vrut să rămână de ziua mea – 15 ianuarie, cu motivaţia “trebuie să fiu acolo”. A stat o lună şi ceva, a plecat, iar în februarie a revenit.

Nevoia de „mamă”

Eu, într-o perioada mai stresantă şi solicitantă la birou, neputând să-i acord toată atenţia aşa cum îşi dorea, el neînţelegând situaţia în sine. De aici… intra pe Internet, simţindu-se “abandonat” şi vorbea cu o altă femeie. Cu acelaşi text iniţial. Avea nevoie de o “mamă” de această dată. Începuse să se întâlnească cu ea. Nu ştiu neapărat dacă i-a plăcut persoana respectivă sau a vrut să-şi pună iar în aplicare planul de cucerire şi a acesteia, să vadă dacă-i mai merge. De data aceasta, rolul de bărbat perfect. Flori, atenţii, cuvinte frumoase etc. A “prins-o”. Pleacă iar în afară, în aprilie mă cheama acolo şi pe mine. M-a dorit acolo. Am vorbit mult. Ajunsese la “concluzia” că a fost doar o obsesie şi s-a lecuit. De aceea a vrut să merg acolo, să-i fiu alături. Cu timpul, m-am convins de contrariu, tot vorbeau prin sms aşa cum făcuse cu mine. Îşi păstra “aşi” în mânecă pentru orice eventualitate.

Această femeie, pe care o s-o denumesc Z în continuare, a fost accidentată de o maşină, care a marcat-o psihic în rău. Şi ea cu tertipuri de a-l “prinde”, de a-i schimba mentalul şi de a-l întoarce împotriva mea. A fost şi este şi ea o victimă până la urmă. Dar, poate, şi mai naivă decât mine. Văzând că “domnul meu” continuă duplicitatea, am renunţat şi, ca o întărire a acestui fapt, plec eu singură în afară. La nici câteva zile, încep să primesc sms-uri de la el cu rugăminţi solemne că s-a cuminţit, că mă iubeşte, să vin acasă că i-i  dor de mine. Aici şi eu am dovedit naivitate pentru că l-am crezut.

Mereu voia să să lase de heroină. În acel an, culminează cu plecarea în ziua de revelion la şase seara, asigurându-mă că se duce să ia whisky pentru revelion la Z. Pentru ea a fost răzbunarea supremă faţă de mine. Aflase de prezenţa mea permanentă în viaţa lui şi trebuia să mă elimine triumfal.

Animăluţul de casă

După 1 ianuarie, iar implorări de iertare, ameninţări că se omoară. A mai urmat un an în acelaşi stil – ba era Z, ba nu era. De câte ori ne certam, apărea iar pe firmament, iar cu rugăminţi de împăcare. În tot acest răstimp, am încercat de câteva ori să renunţ. L-am trimis acasă la ai lui. Ori el, ori eu revenea şi ne împăcam. I-am acordat întotdeauna încă o şansă. N-am reuşit niciodată să-mi stăpânesc irascibilitatea şi de teama, în momentele lui de criză, când începea să urle, îl dădeam afară. Şi totuşi, după ceartă erau dulci împăcările.

Toate au culminat anul acesta, pe 16 iunie. Intrase de două luni pe tratament specializat şi regulat la stat. Începuse schimbarea. Încetul cu încetul, aducea bani în casă, mă copleşea cu atenţii diverse, ba chiar la un moment dat a venit şi cu verighete. Mintea însă nu i se limpezise atât de rapid. “Z” începuse să-şi bage iar coada. Trebuia să fiu eliminată din peisaj, dar nu înainte de a mă târî din nou în noroi. Totul era doar din necesitatea ei de a avea un act sexual cu cineva sau cu el. El parcă intra în transă, era de nerecunoscut. Ea de fapt nu l-a vrut niciodată cu adevărat total. Se folosea de el pe post de amant şi-atât. Un soi de animăluţ de casă, căruia-i permiţi, din când în când, să mai intre în casă deşi locul lui veşnic e la coteţ. Am încercat să vorbesc cu ea, dar n-a ieşit nimic. Este doar un om rău. Si, înainte de toate, îi face foarte mult rău omului în care am investit atâta sentiment, până la urmă.

Iubirea în sine este un sacrificiu

Toată acea curiozitate de la început şi dorinţa de a face un bine unui om s-a transformat în sentiment atât de profund, cu tot răul făcut de el. Mă las pe mine la o parte şi spun că iubirea în sine e un sacrificiu. Chiar dacă cel de lângă tine nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte. S-ar putea să fi greşit mergând pe această idee. Nu ştiu.  Concluzia lui pentru toţi aceşti patru ani este că eu i-am vrut numai rău, i-am făcut numai rău.

Acum, acestea fiind expuse, aştept părerile voastre, întrebări la care aştept opinii. Pe cine am iubit şi dacă am iubit cu adevărat? Am greşit în dorinţa de a-l reabilita pe acest om? M-a iubit altcineva în afară de soţul meu?

Lorelai

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău