Poveste că-nainte mult mai este

Familia Stegărescu, anul 1979

„Eu, Stegărescu Nicolai, m-am născut pe 1 noiembrie 1934 în comuna Suhuluceni, plasa Telenești, județul Orhei. În anul 1942, am mers la școala din sat și am terminat două clase în limba română. În aprilie 1944, au venit sovieticii și școala s-a închis până la terminarea războiului. În anul 1946, am mers din nou la școală. Am fost primit în clasa a III-a, dar de acum am început să citim și să scriem în grafie chirilică…”, așa își începe povestea cititorul nostru fidel, care este abonat la „Jurnal de Chișinău” de aproape 20 de ani. Povestea vieții lui e scrisă pe 26 de pagini de caiet.

E o lecție de viață, așa cum a fost, fără idealizări sau fantezii gratuite, pe care voi încerca s-o cuprind în această poveste. Micuțul Nicolai a venit pe lume într-o familie de gospodari, care s-au numit Marina și Panteleimon Stegărescu. Tatăl, născut în anul 1900, a terminat 7 clase în limba rusă pe vremea Țarului Niculai și a trăit 91 de ani. Mama, născută în 1902, nu a știut carte, dar își rostea rugăciunea în limba rusă, așa cum o auzea la biserică, și a trăit 90 de ani. Au fost niște părinții cuminți, care au conviețuit în pace și bună înțelegere, frumos și liniștit 68 de ani, dând viață la zece copii. Din ei, cinci au murit în vremea războiului și a foametei, iar cei rămași în viață au ajuns până la adânci bătrâneți.

La zece ani, gospodar la casă

Copilăria eroului nostru a fost la fel ca a multor copii de țărani cu tați ce au fost luați la război, unii întorși la vatră, alții rămași să zacă în pământ străin, cu plânsul femeilor din sat care primeau plicuri cu vești triste de pe front, cu foametea cumplită din 1947. Citesc în caietul primit de la cititorul nostru: „În anul 1944, în luna noiembrie, au fost mobilizați toți bărbații din sat născuți între anii 1900 şi 1926. De la noi din casă au fost luați pe front trei: tata, fratele Gheorghe, născut în 1924, și fratele Iacob, din 1926. Mama le-a cusut trei torbe și i-a gătit de drum. I-am petrecut până la marginea satului.

Când ne-am întors acasă, două surori plângeau de dădea inima din ele. Mama le-a ogoit. Apoi m-a luat pe mine de mână și m-a dus în grajd unde erau caii și vitele. M-a mângâiat pe cap și mi-a zis cu blândețe: „De acum, dragul mamei, tu ai rămas gospodar, tu ești bărbat la casă. Ai grijă de animale și de tot ce avem noi în gospodărie”. M-am reținut să nu plâng, dar, când mama s-a dus în casă, eu am intrat în șură și am tras un bocet cu suspine de mi se zguduia trupul. După ce mi-am răcorit sufletul, mi-am spălat fața ca să nu observe mama că am plâns – doar mi-a spus că sunt bărbat, m-am dus și eu în casă să-mi mângâi surorile cu vorba. Aveam doar zece ani.”

Era război și era greu, dar oamenii erau mai buni, aveau frică de Dumnezeu și știau că tot răul aduce pedeapsă de Sus, că-i păcat să ții ură asupra fratelui sau vecinului. Mi-o imaginez pe această mamă, muncind din greu, dar surâzând blând copiilor și așteptând cu îngăduință creștinească ca bărbatul ei și cei doi copii să se întoarcă vii și nevătămați de pe front. Și ei s-au întors și viața a continuat.

Mi-l imaginez pe acest copil, căruia războiul i-a furat copilăria și care, răzbit de griji, la numai zece ani, îngrijea de animale și de gospodărie ca unul matur. Mi-l imaginez în 1947, cum, răzbit de foame, își ajuta părinții și mai avea puterea să meargă și la școală. Și mă întreb: oare cum acești copii au reușit în viață, iar astăzi atâția copii care au de toate, nu au nici un scop, nu urmăresc niciun ideal?!…

S-a copt de vie pe cuptorul fierbinte cu tot cu copil

Dar să continuăm povestea. După absolvirea în anul 1951 a șapte clase, Nicolăieș lucra deja în colhoz, iar peste trei ani a fost luat în armata sovietică. Și-a făcut serviciul militar la marină în orașul Sevastopol. În luna decembrie 1958, s-a întors la vatră flăcău frumos, chipeș, hotărât în acțiunile sale. Nu lăsase în sat vreo domnișoară care să-l aștepte pentru că nu avusese băiatul timp atunci să se gândească la fete. Abia întors din cătănie, flăcăul s-a dus la club. Cea mai minunată dintre fete era Ana, o copilă care încă nu avea 18 ani împliniți, rămasă orfană de mamă din fragedă pruncie.

E tristă povestea Anei. Când  tatăl ei a fost luat la război, mama a rămas acasă cu trei copii: Ana de patru ani, un frate de doi ani și o surioară micuță de aproape un an. A plâns biata femeie zile și nopți până când s-a liniștit. Dar când s-a liniștit, a dat tifosul peste ea. De pe cuptorul pe care zăcea, ținând în brațe micuța, își îndrepta mereu privirile senine peste creștetul celorlalți doi copii, privind pe geam cu gândul că, dintr-o clipă în alta, bărbatul ei avea să se întoarcă. De la o zi la alta, boala se acutiza.

„Mamă, mamă!”, o strigau cei doi copii mai mărișori, cerându-i de mâncare. Însă mama, cuprinsă de febră și dureri de cap, nu-i mai auzea. Tremura toată. Afară era un ger cumplit. O soră de-a ei, care o îngrijea, i-a făcut focul în cuptor cu gândul s-o încălzească. Cuptorul se înfierbântase prea tare. Bolnava, pierzându-și cunoștința, a adormit cu micuța strânsă la piept. Așa au găsit-o dimineața Anicița cu Ionel, care dormeau pe laviță. Zadarnic o rugau să se scoale. Mama lor nu-i mai auzea și nu mai avea să-i audă niciodată. Murise împreună cu micuța, coapte de vii la spate.

Copiii au fost luați de bunica dinspre mamă. Când s-a întors tatăl lor rănit din război, a găsit poarta legată și ușa încuiată. S-a uitat pierdut împrejur, a privit la casa rece și pustie și nu știa ce să creadă. Un vecin, căinându-l cu privirea, i-a spus ce s-a întâmplat. „Dar Ancuța cu Ionel trăiesc?”, a întrebat bietul ostaș obosit de drum și de lupte, dar care se întorcea acasă cu speranță și cu bucurie că războiul se sfârșise. „Trăiesc, sunt la socrii dumitale”, i-a răspuns vecinul. Cu-n fel de teamă și cu speranță, bărbatul a pornit cătinel pe cărarea ce ducea spre casa socrilor.

În timp ce se apropia, a zărit doi copii care se dădeau huța pe poartă. Când au văzut un soldat necunoscut, micuţii s-au speriat și au zbughit-o în fundul grădinii. Cuprins de o sfâșietoare durere, bărbatul i-a strigat stăpânindu-și lacrimile: „Nu vă temeți! N-o să vă fac niciun rău. Eu nu sunt un străin, sunt tatăl vostru!”. Și copiii s-au apropiat de el. Tatăl a scos din raniță două cubulețe de zahăr și, tulburat, le-a dat copiilor.

I-a ridicat pe rând în brațe, sărutându-i și mângâindu-i pe cap, fără să le spună un cuvânt. Nodul din gât nu permitea vorbelor să fie rostite. În prag ieșiseră socrii și ograda în câteva clipe se umpluse de plâns.

Războiul se sfârșise, dar lăsase multe femei văduve și tatăl Anicuței și al lui Ionel a adus în casă o văduvă, dar nu mai era ca mama lor. Au crescut fără prea multă mângâiere de la mama vitregă.

Dragostea pe care o așteptau sosise

Ana, ca toate fetele de vârsta ei, la vremea când s-a întors Nicolai din armată, mergea la club la dansuri. În seara aceea de decembrie, marinarul proaspăt demobilizat avea să se îndrăgostească de ea fără de leac. De cum a văzut-o, a simțit cum în dreptul inimii se răsucește un fior fierbinte. După primul dans fata îl cucerise și cu vorba caldă, și cu zâmbetul enigmatic. De la un dans la altul se aprindea și inima ei. Îi plăcea de acest flăcău mai mare cu șase ani decât ea. Muzica dulce de armonică le amplifica sentimentele, curgea ca o boare caldă printre ei.

După serata dansantă marinarul a petrecut domnișoara acasă. Era noapte deja. Cerul se făcea tot mai înstelat, iar discul de aur al lunii le trimitea raze, luminându-le drumul. De la club până la portița casei, drumul li s-a părut foarte scurt. Acolo la portiță, sub lumina de mătase a lunii, și-au făcut promisiuni și și-au jurat dragoste veșnică. Bucuroasă, Ana a dispărut după portiță. Dragostea pe care o aștepta sosise. Fericit s-a întors acasă și Nicolai. Dar nici ea, nici el nu bănuiau că seninul de care se bucurau, nu peste multă vreme, avea să fie adumbrit de nori grei…

Povestea de dragoste prindea contur. Ochii Anei și ai lui Nicolai se însuflețeau când se întâlneau la dansuri la club. Cavalerul o purta frumos în dans, ocrotitor, cu admirație. Ana era toată numai gingășie și farmec. Iar fața lui Nicolai se scălda în lumină. Toate se derulau firesc. Tinerii se iubeau și își făceau planuri de logodnă, planuri de viitor.

Planul părinților a eșuat, mireasa furată

Pe segmentul dragostei totul era perfect, dar flăcăul venit din armată trebuia să-și găsească un rost. A hotărât să se facă tractorist și a plecat la învățătură la Școala de Meserii din Cuhurești. La vremea aceea mai mult părinții hotărau cine și cu cine să se căsătorească. Și iată că părinții unui alt Nicolai, băiat bun de însurat și el, demult puseseră ochii pe Ana. Într-o seară, au trimis vorbă prin staroste la părinții Anei (starostele era un om în vârstă care făcea parte din rudele mirelui).

Deși Ana se împotrivea, a doua seară părinții băiatului s-au întâlnit cu părinții fetei, au discutat despre zestre și au fixat ziua logodnei. Biata fată era pierdută. Lucrurile luaseră o întorsătură atât de neașteptată încât ea nu mai putea face nimic. Vestea că Ana se mărită a ajuns la Cuhurești. Îndrăgostitul, cu inima pusă pe jar, a venit într-un suflet acasă. Era sărbătoarea Sfântului Ion Botezătorul și era Joc în sat. S-a dus la Joc. Ana stătea alături de flăcăul cu care urma să se logodească chiar în seara acelei zile.

Nicolai s-a apropiat, i-a salutat și, când muzicanții au început să cânte, a întrebat: „Se poate să dansez un dans cu Ana?”. „Dansează și mai multe, că mie nu-mi prea place dansul”, i-a răspuns acesta binevoitor. Și Nicolai a apucat mâna Anei, a prins-o de talie și o conducea tandru, aşa cum mai făcuse și alte dăți. Sângele fetei năvăli în obraji. În timpul dansului a întrebat-o: „D-apoi cum ne-a fost vorba, Ană?”. „Eu nu vreau să mă mărit cu el, părinții mă silesc s-o fac. Tu ai plecat la învățătură, iar părinții zic că nu e vreme de așteptat”, i-a răspuns fata lăsând ochii în jos.

„Dacă eu las școala și mă întorc în sat, tu îl lași pe Nicolai și mergi după mine? Logodna încă n-a fost, așa-i?” „Merg. Nu-mi pasă ce vor spune părinții și ce va spune mirele!” Și așa, dansând, s-au furișat pe neobservate, părăsind jocul. Flăcăul a furat fata. Pe atunci se mai obișnuia să se fure fetele, cu voia lor, când părinții se puneau împotrivă. Deci Nicolai a furat-o pe Ana și a dus-o în casă la un frate mai mare. Nu zăbavă, a venit la poartă și celălalt mire, însoțit de câțiva flăcăi. A ieșit stăpânul casei și i-a întrebat ce caută și ce vor.

După ce i-a ascultat, le-a zis: „Ana l-a ales pe fratele meu. De bună voie a fugit cu el. Iar voi știți cum e regula, fata rămâne cu băiatul care a furat-o”. Flăcăii nu au făcut scandal. Înțelegători, au plecat de la poartă. La scurt timp, celălalt Nicolai și-a luat de nevastă o altă fată, iar părinții Anei n-au avut încotro, au mers la înțelegere cu părinții lui Nicolai Stegărescu. Au făcut nuntă frumoasă, după obiceiul satului.

Morărița cu fuiorul și fuioru-i toarce dorul

Tinerii însurăței locuiau cu părinții lui Nicolai. Ana se înțelegea foarte bine cu mama-soacră, care o lipise la suflet de cum îi pășise pragul. Ea o învăța ca o mamă adevărată toate lucrurile din gospodărie, îi dezvăluia o mulțime de secrete culinare. După nuntă, Nicolai și-a lăsat nevasta în grija părinților și a plecat la Chișinău la cursuri de șofer. S-a întors șofer în sat și s-a angajat în gospodăria sătească. Peste puțin timp li s-a născut fiica Zina și zilele se derulau în armonie și echilibru. În 1961, a venit pe lume fiul Ion, iar în 1965, mezinul Boris. Copiii creșteau și, rând pe rând, au început să învețe la școală.

Tatăl lor era tare bucuros când se întâlnea cu învățătorii și aceștia îi lăudau și-i spuneau că sunt buni la carte. Setos de carte era și el. În anul când mezinul a mers în clasa II-a, a intrat și Nicolai la Colegiul Tehnic Agricol din Soroca. Iar Ana muncea la moara satului de cum absolvise zece clase. A fost morăriță până la ieșirea la pensie. Patru ani de studii ai soțului la Soroca au trecut aproape ca în cântec: „Morăriţa cu fuiorul, ţac, ţac, ţac,/ Şi fuioru-i toarce dorul…”. După absolvirea Colegiului (tehnicum, pe atunci), Nicolai Stegărescu a fost numit șef al parcului de mașini din gospodăria sătească, unde a muncit până la pensionare.

Bucuriile se înmulțeau în această familie. Duceau o viață frumoasă. Aveau mulți prieteni, cumetri cu care se întrețineau. Cumătru îi devenise și Nicolai, căruia îi furase mireasa de sub nas. Că așa era atunci, oamenii nu țineau mânie, se iertau, se împăcau și conviețuiau în bună înțelegere. Copiii creșteau veseli, bucuroși, cu reușită bună la carte, deprinși de mici să fie prietenoși între ei, drăguți cu cei din jur, fiecare orientat să-și găsească rostul în viață.

Zilele fericite se pierd printre suferință și durere

Zina, după absolvirea Școlii Pedagogice din Orhei, și-a continuat studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de filologie rusă. Cu diploma de specialist în educație și instruire s-a întors la Școala Pedagogică, azi Colegiul „Vasile Lupu”, unde a predat limba și literatura rusă până la destrămarea fostei URSS. Ca să nu rămână fără loc de muncă, a absolvit apoi cu frecvență redusă Facultatea de filologie română la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” și a predat româna timp de 26 de ani în acest colegiu.

Studii superioare au obținut și cei doi fii, Ion și Boris. Dar în vara anului 1995 fericirea familiei Stegărescu s-a stins. Boris, dragul lor fiu, care absolvise Institutul Politehnic și lucra inginer la o bază petrolieră din Chișinău, a fost împușcat de niște bandiți, ziua în amiaza mare, în propriul apartament, cu 12 zile înainte de ziua de naștere, când urma să împlinească 30 de ani. A rămas orfană de tată micuța Ancuța, care a crescut mândră, frumoasă și ambițioasă. Și-a găsit deja rostul în viață, a absolvit la Budapesta o facultate de economie și muncește potrivit specialității în Anglia.

Grele au devenit suferințele pentru Ana și Nicolai Stegărescu după moartea fiului. Dar durerea avea să devină și mai mare în iarna anului 2013, când o boală necruțătoare i-a răpit și fiica în plină activitate de muncă, la numai 54 de ani. Toți o jeleau la înmormântare că a fost un suflet blând și cald, o profesoară excelentă, care nu s-a căsătorit, s-a zidit în pedagogie. În lacrimi se îneca și tatăl, o iubise la fel de mult ca pe Boris…

Ca o pasăre fără aripi

Ca să aline durerea părinților, fiul Ion, ce și-a făcut studiile la aceeași instituție ca și tatăl său, Colegiul Tehnic Agricol din Soroca, apoi la Institutul Politehnic, a rămas să muncească în sat. Acum e liderul unei societăți cu răspundere limitată. Împreună cu soția Liliana și-au durat la fel ca părinții, un cămin liniștit în care tronează armonia, au dat viață la doi copii – o fată și un băiat. Fata s-a căsătorit în vara acestui an, iar fiul, după absolvirea Colegiului de Informatică, a plecat la muncă în Germania.

Mereu alături timp de 61 de ani, bătrâni, luptând cu bolile și suferințele, Ana și Nicolai Stegărescu se bucură că fiul lor rămas în viață a ales să rămână în sat: „Și-au construit o casă bună și trăiesc cu noi într-o gospodărie. Acum, la bătrânețe, ne sunt de mare ajutor. Liliana ne mângâie ca o fiică. E harnică, înțeleaptă, cuminte. Să le dea Dumnezeu sănătate, împliniri și să-i ferească de primejdii și de necaz!”.

Înmulțirea lucrurilor frumoase a fost și rămâne o prioritate pentru acest cuplu longeviv. Când a împlinit 80 de ani, în 2014, Nicolai Stegărescu a ridicat la fântâna din poartă o răstignire și a dat o mică petrecere cu vecinii și creștinii care au ajutat la realizarea gândului frumos. Mese de sfințire și pomenire a tot organizat de-a lungul vieții. Un mic praznic de sfințire a fântânii a făcut și pe 1 noiembrie, curent, când a rotunjit 85 de ani. Acum, Nicolai Stegărescu din Suhuluceni, Telenești, ajuns ca o pasăre fără aripi, se roagă lui Dumnezeu să-i dea lungime de zile, să vadă oamenii trăind frumos și liniștit, fără războaie, foamete organizată și alte necazuri.

The following two tabs change content below.