Posibilitatea participării la Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii Europene nu încalcă statutul de neutralitate al Republicii Moldova

B960494D-9096-4D9A-B97B-0159D473EAD9_mw800_sProcesul de integrare europeană a Republicii Moldova este însoțit de tot mai multe zvonuri, cărora li se alătură o retorica agresivă în ascensiune împotriva alegerii europene a țării. Această retorică este fundamentată pe câteva mituri comune, care însă au foarte puține tangențe cu realitatea. Unul dintre aceste mituri este construit pe temerea că posibilitatea de a participa la Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene va afecta statutul de neutralitate al Moldovei. Ba mai mult, se afirmă că aceasta va pune în pericol suveranitatea statului și chiar – pe căi ocolite – va încorpora Moldova în sistemul de securitate al Alianței Nord-Atlantice. Sunt speculații nefondate, dar tocmai de aceea ele merită o atenție și o analiză mai detaliate.

În forma sa actuală, Politica Externă și de Securitate Comună a UE a apărut după prăbușirea Uniunii Sovietice. Scopul PESC a fost de a-i oferi UE posibilitatea de a juca un rol mai important în contextul noilor circumstanțe geopolitice, care au căpătat un caracter multipolar. Logica era una simplă: având o poziție comună în materie de politică externă, țările-membre vor avea o voce mai puternică și în ceea ce privește afacerile internaționale, inclusiv în problemele de securitate regională.
Totodată, a fost prevăzută o restricție esențială: cooperarea în cadrul PESC are loc doar la nivel guvernamental. Aceasta înseamnă că toate deciziile sunt luate prin consens de către statele-membre ale UE. Fiecare dintre cele 28 de țări își păstrează dreptul de veto și poate bloca orice decizie.

UE nu este o alianță militară. În UE există mai multe țări neutre, precum Austria, Finlanda, Suedia sau Irlanda. Tratatele UE conțin o dispoziție valabilă, în special, pentru statele neutre. Conform acestei dispoziții, orice țară membră UE are dreptul să se abțină de la hotărârile adoptate în cadrul PESC, respectiv să nu ia parte la acțiuni, în cazul în care decizia este, totuși, luată prin consensul celorlalte țări UE. Astfel, dacă nu găsește de cuviință să participe într-o anumită acțiune comună, un stat membru are două opțiuni: să utilizeze dreptul său de veto (și, în acest caz, operațiunea în general nu va avea loc) ori să se abțină de la vot. În situația dată, misiunea în cadrul PESC va fi aprobată, dar statul care s-a abținut de la vot nu va participa la ea. Astfel, dacă nu vreți să spuneți „nu” partenerilor din UE, puteți pur și simplu să vă abțineți de la participarea la acțiunea respectivă.
Cooperarea în cadrul PESC poate include operațiunile UE de menținere a păcii, care de obicei au avut loc sub auspiciile Națiunilor Unite. Pentru a desfășura astfel de misiuni, UE are posibilitatea de a exploata potențialul NATO, motiv din care a fost încheiat și un acord care permite implicarea structurilor de comandă corespunzătoare ale Alianței. Acest lucru a fost necesar deoarece, inițial, UE avea o capacitate limitată în domeniu. Mai mult, crearea unui potențial militar separat ar fi generat costuri semnificative și, așa cum multe țări UE contribuie la menținerea NATO, dublarea aceste structuri nu avea rost. Și aici, așadar, logica e simplă – dacă o țară deja contribuie la capacitățile operaționale ale misiunilor de menținere a păcii, de ce să mai dubleze aceste structuri și să nu le utilizeze pe cele existente pentru misiunile de menținere a păcii desfășurate sub mandatul Uniunii Europene?
Dar, de facto, utilizarea acestor structuri nu reprezintă decât o posibilitate tehnică pentru UE. Nici Uniunea Europeană per ansamblu, nici un stat membru aparte nu și-a asumat, în cadrul PESC, angajamente militare față de NATO. În plus, NATO nu controlează și nu dirijează operațiunile efectuate sub mandatul PESC, acestea fiind totalmente gestionate de UE. Pentru a activa capacitățile NATO este nevoie de acordul tuturor țărilor membre ale Alianței și al tuturor țărilor UE, plus că astfel de misiuni întotdeauna trebuie să fie conduse de un general european.

Până în prezent, au avut loc doar două misiuni de acest fel, încă la începutul PESC: misiunea de poliție pentru monitorizarea punerii în aplicare a Acordului de încetare a conflictului dintre Guvern și forțele etnicilor albanezi în Macedonia, în 2003; misiunea de menținere a păcii în Bosnia și Herțegovina, preluată de UE în 2004. Ambele misiuni au avut mandatul Consiliului de Securitate al ONU și au fost susținute de Rusia în cadrul Consiliului. De atunci, UE și-a sporit potențialul de a desfășura misiuni de acest gen, respectiv structurile NATO nu au mai fost implicate. Misiunile ulterioare au avut loc fie la nivelul UE, fie la cel al statelor membre.

Ce înseamnă toate acestea, raportat la Moldova? Acordul de Asociere a țării cu Uniunea Europeană conține două dispoziții generale referitoare la cooperarea în domeniul politicii externe. Ambele sunt tip, standard, nu au fost elaborate special pentru Moldova și se regăsesc în toate Acordurile de Asociere pe care UE le-a semnat cu vecinii săi estici. Articolul 5 al Acordului vorbește despre posibilitatea cooperării și a apropierii treptate în domeniul politicii externe și de securitate. Articolul 7 extinde acest concept, stipulând „posibilitatea” ca Moldova să participe la operațiunile UE de gestionare a situațiilor de criză civile sau militare. Niciuna dintre aceste prevederi nu trebuie să constituie, însă, motiv de mirare. Niciuna din ele nu conține nimic nou. Și niciuna nu presupune asumarea automată a unor angajamente de către Republica Moldova.

Înainte de toate, pentru o țară care într-un viitor își propune să devină parte a Comunității Europene este firesc să caute apropierea de UE și în domeniul politicii externe. Dar trebuie să ne amintim că acest articol al Acordului de Asociere nu presupune o apropiere unilaterală. Dimpotrivă, este stipulat extrem de clar că orice cooperare în domeniul politicii externe și de securitate trebuie să se bazeze pe interes reciproc. Deja există câteva cazuri, când Republica Moldova a utilizat mecanismul politicii externe comune pentru a-și proteja interesele vitale. Exemplul cel mai elocvent este Misiunea UE de Asistență la Frontieră în Moldova și Ucraina (EUBAM). Sporind controlul pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, de facto, EUBAM a contribuit la consolidarea semnificativă a suveranității Republicii Moldova și la creșterea șanselor de identificare a unei soluții corecte pentru conflictul transnistrean. Iar Moldova a avut doar de câștigat.

Apoi, posibilitatea de a participa la politica externă a UE nu este o inovație pentru Moldova, această oportunitate fiind stipulată încă în Politica Europeană de Vecinătate, lansată în 2004. Planul de Acțiuni UE – Republica Moldova, semnat de guvernul comunist în 2005, prevedea o cooperare sporită în domeniul politicii externe și de securitate, și îi oferea Republicii Moldova posibilitatea de a participa la acțiunile PESC. De atunci, Moldova nu o dată a fost invitată să ia parte la diverse acțiuni comune în cadrul PESC – și de multe ori a acceptat respectivele invitații.

De fapt, pentru a lua parte la operațiunile UE de gestionare a crizelor, nu e nevoie de niciun Acord de Asociere, aceste misiuni fiind deschise și pentru țările din afara Uniunii Europene. Astfel, neutra Elveție participă la operațiunile de menținere a păcii pe care UE le desfășoară, cu implicarea structurilor NATO, în Bosnia și Herțegovina. Și dacă Elveția poate lua parte la misiuni de acest gen fără a se teme pentru statutul său de țară neutră, bineînțeles că acestea nu pot fi o problemă pentru Republica Moldova, în cazul în care conducerea țării le consideră binevenite.

În cele din urmă, Republica Moldova nu și-a asumat nici un angajament de a adera sau de a sprijini acțiunile comune ale UE în domeniul politicii externe. Moldovei i se oferă doar posibilitatea de a susține astfel de acțiuni, dar Moldova decide de sine stătător, în fiecare caz concret, dacă o asemenea decizie corespunde intereselor sale. Nu există nici un fel de mecanisme automate. Poate părea destul de dificil să refuzi propunerea unei entități atât de puternice, precum este Uniunea Europeană. Dar nu este deloc adevărat. În UE, multe și foarte multe decizii sunt luate în baza consensului și a compromisului dintre toate statele membre, și acest lucru este pe deplin aplicabil și în relația UE cu partenerii săi, inclusiv cu Moldova.

Moldova are dreptul la alegere și Moldova decide, în fiecare caz aparte, dacă o anumită acțiune răspunde sau nu intereselor țării. De exemplu, Moldova a aderat la sancțiunile UE împotriva oficialilor fostului regim Ianukovici din Ucraina. În același timp, Republica Moldova nu s-a alăturat sancțiunilor UE împotriva Rusiei.

În concluzie, vom sublinia că sunt nefondate și speculațiile precum că, semnând Acordul de Asociere cu UE, Moldova s-a conectat, într-un anume fel, la structurile NATO. Prin semnarea, astăzi, a acestui acord, dar chiar și devenind membră a UE în viitor, Republica Moldova își menține pe deplin neutralitatea. Moldova nu-și asumă niciun angajament în domeniul militar și nu este obligată să se alăture la niciun fel de acțiuni ale UE în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune.
De facto, Republica Moldova devine parte a unui puternic mecanism de promovare a intereselor sale în domeniul politicii externe, așa cum s-a întâmplat în cazul EUBAM și, totodată, își păstrează deplina libertate de acțiune. Prin urmare, Acordul de Asociere nu restricționează, ci consolidează suveranitatea Republicii Moldova și dreptul său de a lua decizii independente în domeniul politicii externe.

Martin Sieg,
Expert în integrarea europeană,
consilier al prim-ministrului Republicii Moldova